Pe strada subsemnatului vezi mai multe mașini decât oameni. Peste tot, mașini, mașini și iar mașini. Și pe carosabil, parcate „în spic”, și pe trotuar, oprite de-a-mboulea, și în spatele blocului pe spațiul verde. Practic, pietonii de pe str. Burebista, nu mai au loc în jungla de beton și asfalt. Cum ulița despre care vorbim e în sens unic, se circulă pe o simplă cărare de doi metri. Pe aici rulează zilnic sute de mașini. Cele mai mari necazuri le întâmpină uriașa mașină de gunoi care vrea să golească pubelele cu resturi menajere. Pântecoasă, mare, înaltă se strecoară cum poate, cu două roți pe carosabil și două pe trotuar. Nu-i chip de stat în fața ei. Evident, martorii la cascadorii se întreabă: „Dom’le, așa a fost dintotdeauna?” Normal!
Trăsura cu motor
Cum aparțin unei lumi apuse, sunt obligat să recunosc că, „pe vremea mea” și a generației mele, ulița de baștină era strâmtă, strâmbă și nepavată cu piatra cubică. Am prins, deci, străzi goale, în deplină stăpânire a pietonilor. Când pe aceste ulițe apărea o trăsură era mare bucurie. Toți mucoșii mahalalei, desculți, alergau după ea cât le permiteau puterile. Cuvântul „mașină” nu făcea parte nici măcar din vocabular. Era ceva despre care încă nu se discuta.
Prima „trăsură cu motor” a fost adusă în regatul România în 1889 de boierul aromân de neam nobil Barbu Bellu. Boierul care a dăruit din proprietățile sale 28 de hectare de pământ pentru înființarea cimitirului ce-i poartă numele în „Micul Paris”. Baronul era om subțire, cu carte „absolvinte” de drept, judecător la Tribunalul cel Mare din București. A mai fost Ministru al Culturii și al Justiției. L-a simpatizat mult pe primul domn al României moderne, Alexandru Ioan Cuza. Când monstruoasa coaliție l-a înlăturat, Bellu, scârbit de politichie, s-a retras în viața privată. De ce oare politica îi scârbește pe toți oamenii cinstiți?
Și a venit minunea. Aflând că, la Paris, domnii Armand Peugeot și Leon Serpollet au născocit o drăcovenie de trăsură ce merge singură, s-a interesat ce și cum. Nu s-a pripit. S-a consultat cu amicii din anturaj. Nu dorea să aducă invenția de la Paris peste voința lor. „Să nu se crează că voi a epata într-o urbe în care mulți sunt nevoiași”. Convins că nu greșește, a acționat. Așa a aterizat pe pământul mioritic minunea care scâncește, benzinește și merge singură, automobilul. Că puține capitale erau dotate cu așa ceva, ne face și mai mândri. Când, în toamna lui 1889, „dihania” a apărut pe Calea Victoriei, concluzia a fost mare. Bătrânii făceau cruci largi și spuneau că Scaraoschi a ajuns printre noi. Popii vorbeau de Apocalipsă, iar apostolii neamului mustăceau. În realitate, primul automobil semăna bine cu o trăsură și se deplasa cu amețitoarea viteză de 18 km/oră. Că, deh, avea doar 4 cai putere și tot atâtea locuri pentru temerarii care se urcau în caleașca mecanică. Portbagajul era în față și era, de fapt, o geantă. Avea „faruri, un levier pe post de frână, transmisia se făcea cu un lanț, ca la bicicletă și scotea un zgomot puțin plăcut”. Nu contează, mergea singură. Șapte ani de zile și-a făcut de cap prin București trăsura baronului Bellu. Când caritabilul boier, sătul de lumea în care a trăit, a plecat spre locurile cu verdeață, presa bucureșteană l-a plâns. „Auziți! S-a stins și Bellu, cel cu automobelu”. Dumnezeu să-l odihnească!
Ce a urmat după aceea se știe mai bine. Primele automobile adevărate s-au văzut în Curtea Regală (v. „microbul” regelui Mihai pentru mașini). Presa vremii ne-a arătat, nu o dată, „poze” cu membrii familiei regale în automobile luxoase. Unele au fost făcute și pe Valea Bistriței, pe Domeniul Coroanei din Neamț. Un membru al Curții Regale făcea adevărate curse ale groazei pe malurile Bistriței. O cursă periculoasă a terminat-o într-un gard. După ce sătenii l-au scos din autoturismul avariat, i-a dat în judecată pentru stricăciuni.
Într-un târg patriarhal ca Piatra, unde nu se întâmplă nimic niciodată, primele mașini-mașini au apărut după ultima conflagrație mondială. Au fost mașini nemțești și apoi rusești. În filmele cu nemți, care erau proști și îngâmfați, întotdeauna apăreau și mașini decapotabile de ultimul răcnet, în care se lăfăiau ofițerii superiori ai celui de al treilea Reich.
De la Trabant la Maybach
În ’44, după ce rușii ne-au „eliberat”, au uitat să mai plece de unde au venit. Au promis să părăsească România în 60 de zile, au plecat în ’58, ghiftuiți de jaful practicat. La ruși au văzut motociclete „Ij”, camioane „Zis” și „Molotov”, limuzine „Volga”, cu carburatorul cât căldarea de mare. Și au început să apară și sub Cozla primele bibi-uri. Posesorii acestora, oameni deosebit de înstăriți, erau considerați niște „excentrici” ce voiau să epateze prin luxul lor exorbitant. Abia atunci automobilul a căpătat la Piatra „dreptul de cetate”. Cum făceam parte din „lagărul” socialist, am început să importăm automobile din țările mai dezvoltate, „pretene”: URSS, RD Germania, Cehoslovacia… Folosite la început de aparatul politic și administrativ, automobilele au devenit accesibile și celor răsfățați cu salarii mari și, la un moment dat, chiar unor oameni cu venituri mai modeste, care strângeau cureaua la limită. Despre mașinile cumpărate cu sacrificii mari se spunea că „miros de departe a iaurt și marmeladă”.
Mașina a fost născocită din dorința oamenilor de a se plimba, de a vedea lumea mai confortabil, mai de aproape. Prima mașină „Wartburg” din Piatra Neamț a intrat în posesia profesoarei Veronica Popescu, de la Casa Pionerilor. Prima Dacie 1100, produsă la UAP (Uzinele de Autoturisme Pitești), adusă în urbea noastră, a aparținut ing. Florea Urziceanu, de la Fabrica de hartie și mucava „Comuna din Paris”. Când proaspătul proprietar a parcat mașina în fața Unicului, curioșii s-au adunat ca la urs. Au pipăit-o, au admirat-o, i-au găsit și defecte. Adevărul este că „Dacia 1100” a fost o mașină foarte reușită. Vă spune un sapiens care a fost proprietar de Trabant, Dacia 1100 și Dacia 1300.
Tratate la început cu tandrețe, ca pe niște „logodnice mecanice” – expresia aparține lui Marshall McLuhan – mult îndrăgitele mașini au fost folosite și pentru activități mai umile prin apropierea lor de căsuțele noastre mioritice. Dacă vreți să vă convingeți, treceți prin Piața Bistriței sau altă piață agro-alimentară. Aici, Dacia papuc cară cartofi, ardei, vinete, mere și pepeni. Cu aceeași mașină vin meșterii la blocul dvs., cu celebra bormașină să vă găurească pereții din toate camerele. Rudele subsemnatului de la Borca duc oile la Dreptu și Galu, tot cu Dacia strămoșească, deși trebuie să-i schimbe permanent planetarele, amortizoarele, platinile și bujiile ancrașate.
La promenadă pe bulevarde
Pe bulevardul Republicii din Piatra Neamț, numit pe vremea bunicilor bulevardul Gării și apoi bulevardul Emil Costinescu, rulează zilnic mii de gipane și nissane bengoase. Normal, trăim într-un oraș european. Cine nu s-ar plimba într-un Chrysler alb cu geamuri fumurii și numere șmecherești, gen SEX sau VAX? Numai că de la dorințe la realități e cale lungă. Nu oricine se numește Vântu, Becali, Voiculescu sau Țânțăreanu. Automobilul ”de luxe” costă: benzina, uleiurile, rovinieta, revizia tehnică, amenzile, cauciucurile de iarnă… Nu uitați, polițiștii de asfalt stau la pândă, după camioane, cu ”cașcheta” în mână, să nu fie văzuți. Că sunt și conducători auto care sfidează bunul simț, nu contestă nimeni. La Iași, într-o publicație, există rubrica ”Ai parcat ca un bou!”, în care apare bolidul cu numărul la vedere. Nu cunosc rezultatul experimentului ieșean, dar știu că în reședința județului nostru au început nunțile. Asta înseamnă o adevărată demonstrație auto în cartier. Mașinile ornate cu flori și panglici multicolore staționează în mijlocul străzii cu sens unic, așteptând eroii evenimentului – mireasa, mirele, nunii… Șoferii cu mușchi tarzanici, gen macho, făcuți în Spania, Italia, Germania, sunt nervoși și nerăbdători. Când alaiul de 10-15 bolizi se pune în mișcare, parcă-i cutremurul din ’77, tremură cartierul sub claxoane și urale. Dacă nu ești atent, te face de spital.
După Decembrie 1989, românii s-au trezit treptat-treptat din lungul somn socialist și au pușcat spre Occidentul decadent, putrefact și gata să se prăbușească. Așa ni se spunea la propagandă. Unii ”stranieri” s-au realizat, alții nu. Descurcăreții au adus în România mașini ”tari”. Le-am văzut la Hanu Ancuței, când primarii din Neamț s-au întâlnit cu dl. Tăriceanu. Scule deștepte, dom’le!
Care-i viitorul automobilului bengos în apropiata secare a țițeiului pe Terra? Cine știe… Astăzi, străzile orașului sunt tivite cu automobile înghesuite, unul din altul, mâine s-ar putea să nu mai miște din lipsă de petrol. Oare?
Prof. Dumitru RUSU
