Opinia Mesagerului / Chiar și Tutankhamon? Da.

Dacă tot suntem supuși informării cu toate bazaconiile de pe lume, una m‐a făcut să‐i uit pentru câteva momente pe cercetătorii britanici. Un altul, de data asta egiptean, este de părere că Tutankhamon a părăsit lumea asta după ce a condus beat un car de luptă cu cai, pierzând controlul hățurilor și ieșind în decor. Deducem că ilustrul înaintaș era un fel de cocălar, pe care‐l cam durea la bască de regulile mersului cu carul, ca să nu mai vorbim de lipsa mijloacelor radar din perioada respectivă. Prin urmare, ceea ce aproape științific s‐a demonstrat că, ar fi fost o infecție netratată corespunzător, decât cu ce era la îndemână pe vremea ceea, a trecut în plan secund. Beizadeaua lui Akhenaten (vezi Wikipedia) își cam făcea de cap pe vremea aia, chit că nu erau mall-uri, cluburi, discoteci și BMW‐uri. O tură cu atelajul propulsat de niște strașnici bidivii, trebuia să dea gata contemporanele de soi, cele mai multe căzând pe spate. În așternuturi. Deh, faraonul, tot faraon.

Probabil vă așteptați să fac o trecere la exemple din istoria modernă și contemporană, dar simpla comparație a magnitudinii istorice a lui Tutankhamon, cu masca lui de aur cu tot, pică total aiurea lângă faptele (penale, nicidecum istorice) urmașilor din neamul Micula sau Iorgulescu.

Dar să privim doza de inedit al acestei informații care poate face istoria mult mai digerabilă, știut fiind că egiptenii fac această materie până le curge sânge pe nas, în traducere liberă – sfârșitul studiilor. Nu ești egiptean dacă nu știi duiumul de faraoni și dinastii, oarecum asemănător cu șirul de președinți ai SUA, oricând o cumpănă pentru cei ce aplică pentru cetățenie, ori pentru cei ce vor să scape de corijență la școala publică.

Am putea presupune că istoria predată cu tot cu picanterii ar face deliciul celor supuși educației, în felul acesta, iluștrii noștri înaintași ar ieși din colbul cronicilor și ar plonja în memoria de lungă durată a junimii și cu alte atribute. La naiba cu memorarea anilor în care au fost mari bătălii. Faptul că Ștefan cel Mare ar fi avut succes la gagici ar putea fi elementul definitoriu al celui ce i‐a bătut pe turci, mai dihai decât selecționata României la fotbal în vremile ei bune. Supralicităm un pic și poate exemplul lui Burebista, care a tăiat viile să aibă războinici cât de cât treji la un eventual conflict cu vreun vrăjmaș nepoftit, ar fi de aplicat și‐n zilele noastre, că dacă mergi cu etilotestul printr‐un șantier, cei de la SSM solicită ore suplimentare de la scris procese verbale.

O istorie repovestită sau împănată cu fapte citite printre rânduri ar putea fi un ghid de bune practici și pentru alte materii. Probabil, simplu exemplu al școlii lui Pitagora, în care erau hulite deopotrivă vinul, carnea și bobul, ar fi suficientă pentru a‐I reține teorema drept a celui ce era… un fel de Putin al vremilor antice. Am putea admite că soții Curie mâncau foarte prost și doamna Marie folosea mai degrabă pahare Berzelius decât cratițe. Napoleon n‐a luat nici o finală de Liga Campionilor, a cucerit în schimb inima unei contese, dar asta nu l‐a ajutat la Waterloo, eveniment de pe urma căruia au profitat cei de la ABBA, care au câștigat Eurovisionul cu o piesă omonimă prin 1974. Îl punem pe Ceaușescu contemporan cu Hagi, Lăcătuș, Balaci sau Cârțu (recent retras din fenomen) și‐l prezentăm prin mărturiile celor ce‐I purtau de grijă (bucătari, îngrijitoare, etc.), atributul de dictator se îndulcește, mai cu seamă că Valentin Ceaușescu a fost omul din umbră al celor ce aveau să bată Barcelona la Sevilla și să aducă la București cupa cu urechi de elefant.

Putem admite că, cei ce azi se odihnesc în scrierile păstrate prin biblioteci sau arhive aveau plăceri nevinovate pe care, dacă le‐am cunoaște ne‐ar fi de real folos, știut fiind că apetitul pentru bârfă este în ADN‐ul acestui neam. Cu un pic de istorie în dotarea fiecăruia poate am percepe că și‐n zilele acestea se scrie ceea ce peste vreo câteva decenii vor fi subiecte la vreo admitere sau bacalaureat, deci se cuvine să păstrăm niște ochi deschiși la ceea ce parcurgem, pentru că, fără a plagia un slogan, nici nu știm ce pierdem. Inclusiv, rezultatele studiilor cercetătorilor egipteni. Pe mai încolo.

GD PATRAUCEAN