Neamţul este judeţul cu cele mai multe lăcaşuri de cult monastice din România, aşezate în zona de munte, în special în jurul Ceahlăului, în munţii Bistriţei şi Stânişoarei. În poienile din codri, călugării care au vrut să fie mai deoparte de vatra mănăstirilor, retraşi spre singurătate şi nevoinţă, au ridicat locuri de rugăciune, altare şi paraclise, iar atunci când s-au strâns într-un mic sobor au întemeiat o sihăstrie sau un schit. În jurul mănăstirii Neamţ sunt şi astăzi mai multe schituri pe care vi le prezentăm în cele ce urmează. Îndemnăm pe turişti şi pelerini să se abată pe la aceste schituri, unele mai sărace, altele mai înstărite, dar la fiecare fiind primit cu ospitalitate, cu un cuvânt bun de la Dumnezeu, cu un sfat, cu o rugăciune.

Schitul Pocrov

Aşezarea este situată într-o poiană cu păduri seculare, la 4 km sud-vest de mănăstirea-vatră, Neamţ, sub poala muntelui Chiriacu. De altfel, se spune că biserica s-a ridicat pe locul unei vechi bisericuţe a sihastrului Chiriac din secolul al XV-lea. Are hramul „Acoperământul Maicii Domnului”, care în slavonă înseamnă “pocrov”.

Schitul Pocrov a fost construit în 1714 de către Pahomie, fost călugăr la Mănăstirea Neamţ, ulterior episcop al Romanului, cu ucenicii săi. Numit şi „Poiana Raiului”, reprezintă un adevărat loc al liniştii, unde au vieţuit mulţi părinţi, ducând o viaţă duhovnicească aspră. Până la Sfântul  Paisie de la Neamţ, schitul Pocrov şi-a păstrat autonomia faţă de mănăstirea Neamţ.

Din punct de vedere arhitectural, biserica schitului Pocrov are trei turnuri, din care doar unul are legătură cu bolta interioară şi a fost construită din bârne pe temelie din piatră, după un plan treflat, cu pridvor, pronaos, naos şi altar. Catapeteasma bisericii este ornamentată în stilul vremii, cu flori sculptate în lemn, iar icoanele sunt executate în maniera picturii bizantino-atonite. Pictorul iconostasului a fost “zugravul Ursu”, care lucrase în Ţara Românească în timpul lui Constantin Brâncoveanu, de unde şi influenţa muntenească. Se simt, de asemenea, influenţe ruseşti pe lângă stilul tradiţional al secolului al XVIII-lea. Constatăm un interesant meleu în ceea ce priveşte arhitectura şi pictura schitului.

La 1847 s-a ridicat un corp de chilii şi un paraclis, care a fost pictat în perioada 1984-1988. În 1993 s-au ridicat noi chilii şi o casă a stăreţiei nouă.

Pe 30 noiembrie 2010, ansamblul de chilii şi grajdul schitului au fost mistuite de flăcări. Biserica şi turnul-clopotniţă, monumente de patrimoniu construite din lemn, au scăpat ca prin minune.

Schitul Cărbuna

A fost ridicat la 3 km de mănăstirea Neamţ, dincolo de „Parcul cu zimbri”, într-o pădure de stejari seculari. Terenul pe care a fost construit Schitul Cărbuna este proprietatea Mănăstirii Neamţ. În trecut a reprezentat  locul de unde se realiza apărarea şi buna funcţionare a Cetăţii Neamţului. Tot în acest loc se prelucra cărbunele din lemn folosit pentru prelucrarea fierului în cadrul mănăstirii, dar şi pentru alte întrebuinţări. În timpul celor două războaie mondiale pe aceste locuri au căzut mulţi ostaşi români pentru apărarea ţării, motiv pentru care locul a devenit un “sanctuar” pentru rugăciune şi pomenire a acestor eroi. Un cimitir şi o troiţă s-a ridicat în 1969 pe aceste locuri cu multe pierderi de vieţi omeneşti în cel de-al doilea război mondial.

Schitul fost întemeiat în 2001 cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Patriarh Daniel, primind hramul “Binecredinciosul Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt”. Un incendiu a izbucnit pe 3 aprilie 2006, distrugând acoperişul şi parte din tâmplărie, care s-au refăcut ulterior.

Schitul Branişte

Schitul Branişte aparţine canonic şi administrativ de Mănăstirea Neamţ şi reprezenta o gospodărie anexă a acesteia din cele mai vechi timpuri. Schitul s-a înfiinţat în 1582, când domnul Petru Şchiopul împuterniceşte pe călugării Mănăstirii Neamţ „să apere şi să ţină o branişte dintr-un pisc, care se va alege în ocina mănăstirii”, iar în 1602 Ieremia Movilă întăreşte o prisacă în “Branişte pe Bohotin”.

Braniştea este locul unde Binecredinciosul Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt a făgăduit că dacă va birui pe „neprieteni” va ridica o biserică măreaţă – ceea ce a şi făcut – adică biserica „Înălţarea Domnului” de la Mănăstirea Neamţ. Având în vedere că la Branişte este o gospodărie anexă a mănăstirii, între 1999-2003 s-a construit aici un nou corp de chilii cu un paraclis, având hramul „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel”.

Schitul Vovidenia

Schitul, numit de arh. T. Aioanei “Altarul din piana liniştii”, se află la mică distanţă de Mănăstirea Neamţ. Se înalţă ca o silueta de chivot uriaş a Schitului Vovidenia (cu hramul „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului” sau popular „Vovidenia”), descendent direct al unei vechi vetre monahale, păstrată în tradiţie sub numele de Schitul Slătioru. A luat fiinţă în secolul al XVII-lea şi avea hramul „Sf. Spiridon”. În 1749, episcopul Ioanichie al Romanului, care a stăreţit la Neamţ, a ridicat pe cheltuiala sa o nouă biserică de lemn cu hramul „Intrarea în biserică a Maicii Domnului”, lăcaş reînnoit între 1790-1799 prin contribuţia ieromonahului Isaia şi stolnicului Atanasie Gosan. În 1849, biserica Vovidenia a fost desfăcută şi dăruită locuitorilor din satul Lunca (comuna Vânători), în acelaşi an începându-se construirea actualei biserici de zid, a cărei sfinţire s-a săvârşit la 28 septembrie 1857. Aici au trăit monahi iubitori de linişte din Mănăstirea Neamţ.

Biserica a cunoscut de-a lungul anilor mai multe reparaţii, între 1868-1869 fiind pictată, în tempera, de pictorul Constantin Călinescu, întimpul lui Nazarie Chirilă. Tot în timpul său s-a făcut paraclisul cu hramul “Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena”. Monumentul are plan treflat şi faţade în stil neoclasic, dar se individualizează prin prezenţa a cinci turle – dintre care patru în părţi – ce încadrează pe cea centrală. Catapeteasma a rămas de la vechea biserică.

La schit se află Casa Memorială “Visarion Puiu” şi Muzeul “Mihail Sadoveanu”. Casa a aparţinut mitropolitului Visarion Puiu, iar din 1948 a fost dăruită scriitorului Mihail Sadoveanu, care a petrecut mult timp aici până în 1961. Din 1997 a revenit schitului.

Schitul Icoana Nouă

În anul 1946 s-a hotărât mutarea schitului Icoana (Veche) în alt loc. Şi cu binecuvântarea Patriarhului Nicodim, protosinghelul Vasian Iosub, devenit egumen al schitului, a construit o nouă clădire cu un paraclis, având chilii și trapeză. Construcţia noului schit începe în primăvara anului 1948 şi se termină în 1951 și primește hramul „Schimbarea la Faţă”.

Construirea din piatră cioplită a turnului clopotniţei  se face între 1971-1972, la 30 metri est de biserică, o clădire mare, din zid de cărămidă,  înaltă de 38 metri. Are o turlă centrală şi altele două laterale. La etajul întâi este amenajat un paraclis cu hramul Sfântul Mare Mucenic Dimitrie. Paraclisul din turn a fost zugrăvit „in fresca” de către arhimandritul Bartolomeu Florea, în 1984.

Egumenul Vasian a dorit să zidească aici o bisericuţă de piatră, cu ajutorul şi osteneala călugărilor, însă din cauza regimului comunist, lucrarea nu s-a făcut. În 1991, egumenul schitului, Andrei Pascaru, a construit un nou corp de chilii, iar între 1994-2001, biserica cea mare a schitului. În 2005, la sărbătorirea hramului bisericii, aceasta a fost sfiinţită.

Schitul Icoana Veche

Schitul Icoana Veche şi-a luat  numele după icoana Maicii Domnului de la Mănăstirea Neamţ, care în 1821, pe vremea Eteriei, a fost ascunsă, împreună cu alte odoare şi documente din calea turcilor în Muntele Rusu. Pe locul ascunzătorii s-a ridicat la început, în 1853, un „cerdac” (chioşc cu cupolă) cu obloanele pictate cu icoane.

În 1924, ieromonahul Iosif Crăciun, plecat de la Schitul Vovidenia împreună cu alţi doi vieţuitori, au construit o biserică de lemn, o clopotniţă şi două corpuri de case, luând naştere astfel Schitul Icoana Veche.

Cutremurul din 1940 a provocat alunecarea terenului şi distrugeri care au dus la părăsirea schitului, monahii mutându-se mai sus pe Muntele Rusu, unde un nou lăcaş de închinare va primi numele de Icoana Nouă.

După 1990, biserica de la Schitul Icoana Veche a fost refăcută, iar la data sfinţirii, în 1994, a primit ca hram pe Sfântul Antonie cel Mare. Clopotniţa, construită la 30 metri est de biserică, este o clădire mare, din zid de cărămidă,  înaltă de 38 metri. În noaptea de 6-7 noiembrie 2010 schitul a ars în întregime, fără a se mai putea salva nimic. În locul bisericii din lemn s-a construit una din zid, piatra de temelie punându-se în 2012 şi care a fost sfiinţită la 13 iulie 2017.

În 2017, prezenţi cu o grupă de „rangeri juniori” la micul schit, după un itinerar complet la toate mănăstirile şi schiturile zonei, am avut uimirea şi bucuria de-a fi aici cel mai bine primiţi şi ospeţiţi, la un lăcaş monahal cu puţină putere economică. Spre deosebire de alte locuri, mai bogate, unde la WC-uri era impusă o taxă şi lipsa de bani mărunţi a însemnat refuzul primirii într-o astfel de instituţie.

Încheiem cu îndemnul nostru de a nu ajunge în periplul dv. de pelerini sau turişti doar la marile mănăstiri Neamţ, Văratec, Agapia, Secu, Sihăstria sau Sihla, ci abateţi-vă şi prin cărările din codri ce duc la Pocrov, Cărbuna, la Icoana Veche sau Nouă.

Prof. Daniel Dieaconu