Munţii Neamţului au fost din vechime loc de scăpare şi de adăpost pentru mai multe înalte feţe boiereşti, domneşti sau regeşti. Ne oprim prin acest mic studiu asupra familiei regale a României, care a avut legături largi cu judeţul Neamţ, mai ales în anul 1918, când a fost refugiată la Iași, şi a urmat retragerea sa pe ținuturi nemțene, la Bicaz.
După Pacea de la Buftea, familia regală și-a luat reședința aici, stând de la 6 iulie până la 25 octombrie 1918. Familia regală, Regele Ferdinand, Regina Maria, Principesele Elisabeta, Mărioara și Ileana s-au instalat în casele Administrației Domeniului. Aici, la Bicaz, veneau membrii guvernului Marghiloman, aici se ținea Consiliul de Miniștri, se iscăleau decretele regale și de aici plecau toate directivele conducerii destinelor țării, aici și-a sărbătorit regele ziua de naștere, 11 august.
Regina Maria scria în notele sale despre părăsirea Iașului: „În sfârşit veni şi ziua fericită când părăsii Iaşi pentru a ne muta la Bicaz. Schimbarea oraşului cu aerul de munte a fost o mare uşurare şi ne dădurăm seama îndată cât de mult bine ne făcea. Senina viaţă de la ţară ne potoli nervii încordaţi; ne bucuram de priveliştea frumoasei văi, de satele mici şi drăgălaşe, de vechile biserici şi mănăstiri şi în curând ajunserăm foarte buni prieteni cu ţăranii al căror port, aici, e foarte pitoresc. Din valea cea mare se deschid o mulţime de vâlcele şi în fiece zi descopeream câte un peisaj nou, iar florile de câmp constituiau un neîncetat prilej de încântare”.
Din păcate, șederea familiei regale la Bicaz a fost umbrită de vești triste. Prima dintre ele a sosit chiar în ziua când abia se instalaseră la Bicaz. Atunci, regina Maria a primit cumplita veste a execuției vărului ei, țarul Nicolae al II-lea, împreună cu toată familia sa. Adânc tulburată, nota: „E prea monstruos gândul, prea monstruos!“.
Pe 11 august, regele Ferdinand împlinea vârsta de 53 de ani, iar întreg guvernul s-a prezentat la Bicaz pentru a-l felicita de ziua sa de naştere. Constantin Matasă amintea că la dejun, răspunzând cuvântului de omagiu şi îmbărbătare ţinut de prim-ministrul de atunci, Alexandru Marghiloman, regele Ferdinand a ţinut un discurs optimist: „N-au fost zile de restrişte trăite de mine de la urcarea mea pe tron, ci zile de oţelire şi îmbărbătare, Pronia Cerească voind să pună la încercare pe om şi Rege la datoria lui. Aurora la orizont pare că renaşte şi în curând ostaşul român va fi chemat să-şi spună ultimul cuvânt. Dreptatea Celui Prea Înalt nu va îngădui să se facă nedreptate ţării mele şi cu această încredere beau paharul meu pentru ţara mea”. Autorul notează că discursul regelui a copleşit auditoriul: „Toţi cei prezenţi erau profund emoţionaţi, clipa în adevăr era sfântă şi sguduitoare pentru o inimă românească. Regina îl sărută, iar regele îşi îmbrăţişează copiii, care erau cu ochii în lacrămi”. Viziunea optimistă a regelui pentru soarta ostaşilor români s-a împlinit la scurt timp după discursul ţinut la reşedinţa din Bicaz a Domeniului Coroanei: „Nu trecu decât un ceas după aceste cuvinte şi soseşte la Bicaz ştirea, prin telegraf, despre marea isbândă a aliaţilor pe frontul apusean, isbândă care în curând a dus la retragerea inamicului din ţară, după ce şi soldatul român îşi făcuse la Mărăşti şi Mărăşeşti dovada deplină a vitejiei şi a dragostei sale de ţară“, mai arată preotul Constantin Matasă.
La Bicaz au venit însă şi alte veşti proaste. Principele Carol devine comandantul formal al Regimentului 1 Vânători Regele Fedinand, dar este, în realitate, atașat Marelui Cartier General Român. Spre primele linii nu s-a aventurat, deși era necesar, în acest sens, regina Maria fiind nemulțumită că nu merge deloc pe sectoare să îmbărbăteze oamenii. Familia Regală se afla la Bicaz (se retrăsese după ocuparea Bucureştiului de Puterile Centrale) când au fost înștiințați de fuga prințului: „A fost în sânul familiei noastre o tragedie care ne-a izbit năprasnic, o lovitură uluitoare, care nu fusese cu nimic pregătită. Regele și cu mine, înconjurați de devotații noștri, am trăit zile de chin, când toate tragediile prin care răzbisem mi se păreau numai un preludiu aceleia pe care o înfruntăm azi”. Prințul moștenitor a reușit să părăsească unitatea militară pe care o conducea, Regimentul 8 Vânători, aflată la Târgu-Neamț, deghizându-se în ofițer rus. Prințul este pedepsit cu 75 de zile de arest la Mănăstirea Horaița, județul Neamț. La Podoleni, nu departe de Piatra Neamț, este surprins împreună cu Zizi (Ioana Lambrino, originară din Roman), căreia în însemnările sale de la Horaița i se adresa „soția mea iubită”. „Arestul” său a fost unul formal, prilej, mai ales pentru partide de vânătoare şi plimbări prin regiune. De altfel, el este alături de familia regală la intrarea triumfală în Bucureşti.
Regina avea o activitate intensă în sprijinul locuitorilor regiunii. Umbla mult printre țărani și descoperea multele lor nevoi. Sprijinită de Prințului Știrbey izbutise să cumpere câteva vagoane de mălai, pentru mămăligă, „care e temeiul hranei țăranilor”. Sub supravegherea doctorului familiei regale, Mamulea, organizau în sat împărțirea regulată a acestei neprețuite făini, care acum se găsea tot mai greu. Totodată închegaseră și un dispensar, unde puteau veni bolnavii și suferinzii ca să capete medicamente și sfaturi medicale. Valea Bistriței era foarte săracă și de când încetaseră luptele active, Crucea Roșie și Societatea „Regina Maria” lucrau fără odihnă în mai multe văi, îngrijind pe țăranii nevoiași.
Principesa Ileana spunea: „În timpul primului război mondial petrecusem acolo o vară fericită, departe de ororile războiului pe care le vedeam la Iași. Acolo am învățat prima dată să iubesc și să respect țăranul român. Tot acolo mi-am consolidat cunoștințele destul de aprofundate de limba română, căci țăranii sunt adevărații ei păstrători.”
La mănăstirea Durău, aflată în apropiere, se află o pisanie de marmură din 1931 în care se spune că regele şi regina au fost de mai multe ori pentru reculegere în anul greu 1918 şi că au sprijinit apoi reconstruirea mănăstirii. A fost ascunsă de călugări în perioada comunistă, iar acum este din nou la loc de cinste.
Regina mărturisea: „Erau şi zile binecuvântate, zile de pace, în care puteam respira uşor, şi apoi veştile de pe frontul aliat erau bune. Am început din nou să îmbrac portul românesc, să fac vizite ţăranilor în colibele lor şi să stau de vorbă cu ei. Sunt încântaţi când le păşesc pragul şi mă urmează peste tot. Au un grai atât de fermecător, chiar poetic şi ştiu să-şi arate dragostea faţă de noi (…) Caut totdeauna locul pe care să-mi clădesc «Casa albă a visurilor mele». Azi l-am găsit: un plai minunat pe o înălţime, sub care se desfăşoară un şir de pajişti verzi de o frumuseţe dumnezeiască; pajişti ce coboară treptat în chip de terase, având drept fundal Ceahlăul. Dacă mi-aş clădi casa pe o culme, aş aşeza-o spre un fundal de munţi încruntaţi şi de codri întunecoşi, însă în faţa mea s-ar desfăşura o largă şi zâmbitoare întindere de verdeaţă. N-ar fi nimic prea împrejmuit şi totuşi ar fi un cadru măreţ şi romantic. (…) E vorba să se facă un zăgaz undeva pe Bistriţa şi atunci tot locul ar fi înconjurat de un mare lac. Într-o parte marginea ierboasă a dealului s-ar coborâ domol spre lac, însă în faţă, pajiştile n-ar fi înecate de apă, numai cea din urmă ar ajunge până la margine. Acest loc e o minune, în care odată şi odată voi clădi Casa purificată a bătrâneţii mele”.
La 14 septembrie 1939, ziua Sfintei Cruci”, la Bicaz a fost pusă temelia mănăstirii care trebuia zidită „în amintirea reginei, în poiana Crivaia, loc situat la hotarul dintre satele Bicaz-Tarcău”, cu hramul ”Maica Domnului a tuturor mângâierilor“, ca un omagiu adus memoriei reginei. Istoricul Nicolae Iorga a avut un rol important în acest sens, având și o funcție de conducere pe atunci în Comisia Monumentelor Istorice. Din păcate, după moartea lui în anul următor și instaurarea regimurilor totalitare, acest proiect nu s-a mai făcut. Nu s-a mai făcut nici după revenirea la un regim democratic. S-a realizat un studiu bazat pe documente de arhive de către Mihaela Verzea şi Nicolae Dumitraşcu, care poate constitui o bază pentru o eventuală ctitorire. Dar speranţele sunt mici. Liceul bicăjean poartă numele regelui Carol I, iar şcoala generală din localitate al Reginei Maria şi cele două instituţii respectă patronajul prin activităţi de comemorare. Considerăm, însă, că legătura familiei regale cu Bicazul poate deveni un adevărat „brand” care ar putea fi folosit cu mai mult succes, cel puţin din punct de vedere turistic. Amintirea reginei Maria naşte în continuare emoţii. Este cel mai important mit feminin al istoriei româneşti, alături de Dochia, prinţesa dacă ce şi-a aflat un sfârşit fantastic la muntele Ceahlău…
Prof. dr. Daniel DIEACONU
