Am plonjat într‐un an ce a fost menit să ne enerveze de patru ori, pentru că vor fi tot atâtea rânduri de campanii electorale și duminici de vot, încât mă întreb dacă nu ar fi potrivit să se dea un fel de abonamente, să nu scoatem bilet întreg de câte ori zice titlul. În fond, e vorba de bani. Și tot de la bani ar trebui să judece și partidele. Să facă o singură campanie pe care să o mai pomenească de trei ori. Cum? Simplu. La prima rundă de alegeri, europarlamentarele parcă, se lansează la apă. Europromisiuni, eurosoluții, eurodrumuri, europrograme, euro… de toate. La a doua tură, se scoate partea cu euro ‐ care se duc unde trebuie ‐ și rămân promisiuni, legi, drumuri, programe și… de toate, care pot fi rostite ori de un alt membrotei, ori de precedenți, aceștia din urmă înregistrați, pentru economie de prezență și tot așa de trei ori. Pe de altă parte careul de scrutinuri au aceiași crupieri. Primarii. Și la parlamentare, și la locale, și la prezidențiale, tot pe ei cade măgăreața de a face planul la voturi impus de partide.
De ce să minți de patru ori, când poți să o faci o dată și bine, ba și pe bani mai puțini. Plus de asta, memoria colectivă nu-i de durată. Orice derapaj de la normalitatea acceptată de alegători trece ca un meteor. Orice atentat la inteligența nativă este trecut cu vederea, majoritatea celor semnalate fiind acoperite cu o nouă
zicere la modă: Atât s‐a putut!, zicere care dorește să înlocuiască alta – Asta e! – considerată fatalistă și care exclude orice participare a vreunui actor social sau politic. Prima exprimare atestă parcă o brumă de implicare, numai că forțe ostile au stopat procesul și… se vede ceea ce se vede. De ce nu s‐ar putea aplica asta și‐n cele trei campanii de după prima, în care se vor fi lansat strategii ce greu încap într-un caiet studențesc de o sută de file. Dacă iese prost, „atât s‐a putut“ devine scuză, dacă iese bine, devine laudă, ba chiar cu iz de șmecherie.
Marjând pe aceeași idee, am putea admite o simplificare brutală a termenului ce ne plesnește neuronul ostenit de după ”89, ‐ democrație. Ce sens ar mai avea, când, am mai pomenit‐o, voturile fac obiectului unor OZU‐uri (ordin de zi pe unitate) venite pe firul roș din cabinetul primarului. 50 la cutare, 30 la cutare, să fie și câteva la UDMR, să nu bată la ochi. Da? Ne asumăm că nu mai este vorba de puterea poporului, într‐o traducere din originea greacă a termenului, ci de primarocrație, adică mușchiul primarului, în nici o traducere atestată. Primarii aleși vor fi și realeși, vor fi în egală măsură și țapi ispășitori și eroi ai întrecerii și așa mai departe.
Deci, revin. Pentru ce… de patru ori? Când poate fi o dată și bine, nu neapărat definitiv. Pe mai încolo. (GD Patraucean; CARICATURA: Pawel Kuczynski)
