Cineva spunea un banc, se pare inspirat din realitate, spus și de Florin Piersic, puțin schimbat: cică, un grup de elevi din Moldova au făcut o excursie în Muntii Apuseni şi într-unul dintre sate au ţinut şi un mic spectacol la Căminul Cultural, în prezenţa primarului şi a altor notabilităţi locale, în spiritul „Cântării României“. Unul dintre elevi trebuia să recite o poezie şi a început cu patos: „Aţi fost vreodată la Abrud?“, dar versul următor l-a uitat de emoţie. Aşa că a mai repetat: „Aţi fost vreodată la Abrud?“, dar inspiraţia n-a venit. A mai repetat încă o dată. Atunci a intervenit primarul: „Măi băiatule, spune tu poezia mai departe şi fac eu o listă cu cei care au fost la Abrud!“. Parafrazând, noi întrebăm: „Aţi fost vreodată la Aiud?“. Și o listă dacă trebuie făcută, aceasta ar fi lungă. La fel de lungă ar fi şi cea cu cei care au plecat la Aiud şi nu s-au mai întors la casele şi familiile lor. Vechea cetate medievală amintită de călătorii străini ca având străzi frumoase, case îngrijite şi oameni primitori şi-a căpătat un trist renume în timpul regimului comunist, când noua conducere a ţării a luat hotărârea de a transforma în 1947 închisoarea de la Aiud într-un mare centru de exterminare, dedicat în special elitei intelectuale şi duhovniceşti. Aici au fost adunaţi pentru o cruntă detenţie mulţi dintre intelectualii neamului românesc care s-au opus comunismului. Ei au considerat că ruşii şi bolşevismul nu pot aduce nimic bun pentru neamul românesc. Românul, fie el ţăran, intelectual sau militar de carieră, a luptat în războiul de dincolo de Nistru şi l-a văzut pe rus la el acasă, a văzut robia, mizeria, prostia şi nu le-a dorit şi pentru ţara sa. Această aversiune a românului faţă de ruşi s-a considerat că ar fi început odată cu nenumăratele războaie ruso-austro-turce de la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Armatele ruse de ocupaţie s-au purtat de multe ori în mod barbar. Generalul Alexandre Langeron, ofiţer rus de origine franceză, care nu poate fi învinuit de sentimente antiruseşti, scria în memoriile sale despre faptul că soldatul rus provoca o teamă deosebită ţăranului român care îi cunoscuse cruzimea. De se întâmpla ca un ofiţer rus să intre într-o casă ţărănească să cumpere ceva, ţăranul înţepenea şi nu mai scotea o vorbă. Ofiţerul trebuia să ia ce avea nevoie şi să lase banii pe masă (nu prea făceau aceste gesturi). Langeron povesteşte despre campania generalului Kamenski în Moldova, când frigul şi o vijelie cumplită i-a distrus un sfert din efective. Furios la culme, generalul a dat ordin să fie ucişi prizonierii, iar pe localnicii pe care-i considera spioni i-a legat de stâlpi în pielea goală şi i-a stropit cu apă pe un ger cumplit. De asemenea, a pus să se rechiziţioneze toate vitele din regiune şi le-a trimis la moşiile sale din Rusia, multe dintre ele murind pe drum, de se umpluseră satele de hoituri. Această aversiune s-a consolidat în timpul Regulamentelor Organice şi apoi în timpul războiului de la 1877-1878, când ruşii n-au respectat tratatele şi convenţiile faţă de tovarăşii lor de luptă. În timpul primului război mondial, ruşii au început prin a nu respecta obligaţiile militare pe care şi le asumaseră şi odată cu începerea războiului civil în Rusia, trupele dezordonate au rămas în ţara noastră şi abuzurile au fost nenumărate.

„Că nu dau un Ceahlău pe toţi Uralii/Şi c-am urât hotarul de la Prut“

Bolşevicii şi-au dorit din România un „poligon experimental al comunismului“ şi Cristian Racovscki, socialist român de dinainte de război (de origine bulgară) şi care devenise unul din liderii comunişti ai Cominternului şi un mare duşman al României Mari, ameninţa de la Nistru cu invazia Armatei Roşii. Un partid comunist se năştea în 1921 şi se dovedea un instrument în mâna bolşevismului. Generalul Averescu a stopat cu o acţiune energică fervoarea comunistă şi în 1924 partidul a fost ilegalizat, iar conducerea ţării i-a minimalizat în continuare importanţa. Nicolae Titulescu, eminent diplomat, ministru de externe al mai multor guvernări, preşedinte de două ori al Societăţii Natiunilor (un fel de ONU de astăzi), a încercat să se apropie de Rusia sovietică, făcând mai multe pertractări cu Cicerin şi Litvinov, dorind tratate ferme. Dar spera el că ruşii le vor respecta?! Cel de-al doilea război mondial ne-a lăsat fără Basarabia şi Bucovina şi armatele ruse au rămas în ţară până la 1958. Andrei Ciurunga, numit „poetul canalului“, scria în poezia „Nu-s vinovat faţă de ţara mea“, definind o poziţie a celor ce gândeau la fel ca dânsul şi care acum umpluseră temniţele ca deţinuti politici: „Nu-s vinovat c-am îndârjit şacalii/Şi c-am strigat cu sufletul durut,/Că nu dau un Ceahlău pe toţi Uralii/Şi c-am urât hotarul de la Prut“.

„Prin moarte am trecut, nu prin viaţă/Noi n-am avut tinereţe“

Dar comuniştii au cucerit puterea în România. „Vin americanii“, se mai spera. Dar n-au venit. Astfel Aiudul, într-un nefast an 1947, s-a transformat într-o „temnită cruntă“, cum zicea poetul mai sus amintit. Pe lângă elita intelectualităţii româneşti, a preoţimii, lista eroilor martiri de la Aiud este completată de cei 240 de generali ai Armatei Române. La 14 septembrie, la Aiud, se adună cei pe care torţionarul comunist n-a putut să-i „îndoaie“, n-a reuşit să-i „reeduce“ sau să-i omoare şi care sunt o mărturie vie a unor fapte ce nu trebuie uitate şi care trebuie să ne pună pe gânduri: cum au putut românii să facă altor români cele ce s-au făcut la Aiud, la Gherla, la Jilava, la Piteşti, la Sighet?! Am avut onoarea de a însoţi de câteva ori la Aiud pe 14 septembrie, pe câţiva dintre cei pe care Aiudul nu i-a învins, nu i-a îndoit: Grigore Caraza, părintele Mihai Lungianu, sau părintele Paulin Clapon. Aceştia sunt printre cei care au avut un „Crez“: „Puneţi-mi lanţuri şi cătuşe,/Să sune scrâşnetul hain/Şi mii de lacăte la uşe:/Eu cum am fost aşa rămân“. Am fost martorul unei ceromonii triste, a celor „ce n-au avut tinereţe“: „Bătrâni cu obrazul de ceaţă/Cu paşi năclăiţi în tristeţe,/Prin moarte am trecut, nu prin viaţă./Noi n-am avut tinereţe“.

Monahul Athanasie Ştefănescu, cu care stabilisem că vom merge la Aiud, a părăsit cele pământeşti, pentru o lume ce, fără îndoială, va fi mai bună. A lăsat un gol imens în sufletul celor ce aflau la el mângâiere. Dar să-l lăsăm să ne vorbească de dincolo de moarte prin una din cărţile sale: „Nu sunt un intelectual, am absolvit Universitatea de la Aiud, care a durat 20 de ani, învăţând prin comunicare directă, socratică, de la cei aproximativ 3.000 de deţinuti câţi eram la Aiud. Timp de şase ani s-a exercitat asupra deţinutilor presiuni cum n-au mai existat prin închisori, exceptând Piteşti şi Gherla”. Să menţionăm faptul că această învăţare socratică a făcut ca deţinutii să aprofundeze filosofie, limbi străine, istorie, literatură. Grigore Caraza a plecat de la Aiud cu peste 10.000 de versuri învăţate în închisoare, creaţii de-ale lui Gyr, Crainic, Bacu, Ciurunga sau ale altora, astăzi neştiuţi.

O pagină din istoria românilor ce trebuie răsfoită pentru neuitare

Părintele Iustin Pârvu a fost şi el unul dintre cei care au suferit la Aiud şi în locul numit Râpa Robilor a ridicat un mic schit cu hramul „Înălţarea Sfintei Cruci” şi a adus aici un clopot de bronz care să cheme la rugăciune şi la „neuitare“, cum cerea Paul Goma. Grigore Caraza era învăţător la Călugăreni şi avea 20 de ani şi a crezut într-o Românie românească şi creştină. Cei 20 de ani de la Aiud nu l-au făcut să renunţe la credinţa sa: „Înfrînt nu eşti atunci când sângeri/Nici ochii când în lacrimi ţi-s./Adevăratele înfrângeri/ Sunt renunţările la vis“. Şi Grigore Caraza n-a renunţat, nici părintele Iustin, părintele Lungianu, părintele Grebenea, părintele Gămălău, Neculai Popa, monahul Athanasie şi am amintit doar pe câţiva, cei care sunt legaţi prin origine de locurile noastre. La Aiud, puţinii supravieţuitori au ridicat un monument închinat „Calvarului Aiudului“. Este alcătuit din şapte cruci care semnifică pe mucenicii care au dus „crucea neamului românesc“, simbolizată prin crucea mare aşezată pe cele şapte cruci îngemănate. Crucea mare este puţin înclinată şi are de fiecare parte câte o gaură ce semnifică ochii suferinţei neamului românesc. În 2001, părintele Iustin a revenit la Aiud prima dată după 1964 şi ajuns la Râpa Robilor a spus: „Mi-e şi frică să calc cu picioarele pe acest pământ, pentru că este plin de sfinte moaşte“. La baza monumentului s-a făcut un osuar vegheat de icoana Maicii Domnului, ocrotitoarea celor prigoniţi pentru dreptate şi multele oase adunate aici stau mărturie jertfei tineretului român anticomunist. Părintele Iustin s-a întors de la Aiud în codrii săi din munţii Neamtului şi din preaplinul sufletului său clădit în suferinţă a împrăştiat speranţă, înţelegere, bucurie. Grigore Caraza a scris o carte, ce-a cunoscut mai multe ediţii, numită „Aiud însângerat“, o cronică a durerii, a luptei, a speranţei.

Aţi fost vreodată la Aiud? Dacă aţi fost în vremurile nefericite pe care le-am pomenit, Dumnezeu să vă ierte, deşi credem că deja vi s-au iertat toate. Aţi fost vreodată la Aiud? Dacă nu aţi fost, duceţi-vă. Acolo este scrisă o pagină din istoria românilor ce trebuie răsfoită pentru neuitare…

Prof. dr. Daniel DIEACONU