În perioada interbelică, în fotbalul românesc erau mulţi „stranieri”, ungurii, nemţii sau grecii erau la modă, dar şi olandezii şi chiar englezii. Odată cu comunismul s-a făcut o purificare şi a fotbalului, rămânând să joace fotbaliştii cu cetăţenie română şi acest lucru s-a păstrat până în 1990. Deschiderea spre „afară”, din toate punctele de vedere, a avut impact, firesc, şi asupra fotbalului. Pe vremea lui Ceauşescu au fost puţini cei care jucau în afara României, un Marcel Răducanu sau Miodrag Belodedici, fugiţi, dar cu rezultate excelente, şi câţiva aflaţi la final de carieră: Boloni, Cămătaru, Tudorel Stoica, Piţurcă sau Iordănescu. Cristian Ţopescu, care a cerut într-un comentariu de meci de fotbal îngăduinţă pentru fotbaliştii români de-a pleca afară, a fost îndepărtat de la TVR. Şi să ne amintim de ofertele refuzate pentru Dobrin, cerut la Real de celebrul Santiago Bernabeu, sau Hagi, vânat de o putere fotbalistică precum Juventus. În 1990 au plecat afară Dinamo (aproape în întregime) şi Steaua (cam la fel). Iar în România au venit străini, bineînţeles, din zone mai paupere şi campionate mai slabe ca al nostru. Care ar fi fost pieţele? Albania şi Africa. Astfel, primul stranier a fost albanezul Roland Agaliu la Craiova, mijlocaş ofensiv cu meciuri în naţională, cu titlu în Albania şi apoi cu titlu în România (chiar event) în 1991. A jucat mai apoi şi la Galaţi şi nu tocmai rău.
Unul dintre fotbaliştii cu impact major a fost Sulejman Demollari, un albanez ochit de Halagian şi adus la Dinamo, după ce a fost refuzat de Steaua. În 100 de meciuri a înscris 36 de goluri, contribuind la titlul anului 1992. Într-o echipă cu Mihăiescu, Prunea, Mihali, Dorinel Munteanu, fraţii Pană, Cheregi, Doboş, Selymes. După un meci din 1991 împotriva rivalilor de la Steaua în care a marcat golul victoriei, galeria a lansat sloganul, strigat sacadat: „Demollari/Omoară militarii!”
A fost unul dintre artizanii eliminării lui Sporting Lisabona din Cupa UEFA, o echipă cu Figo sau Balakov. Este o legendă a clubului Dinamo şi, totodată, a Albaniei, având 45 de selecţii la naţională şi fiind pentru o perioadă chiar selecţioner şi una dintre cele 10 mari personalităţi alese ale ţării. Să ne amintim şi de primul african în fotbalul românesc, Nelson Mensah, la Dinamo, un excelent atlet, o imagine pitorească pentru suporterul acelor ani. Şi au mai fost Thereau, Godfroid, Spadacio, Piovacarri, Wesleye, Adailton sau Eric de Oliveira. Puţini au fost de valoare şi cu impact pozitiv asupra fotbalului nostru şi de aceea foarte repede uitaţi.
Echipa etapei a II-a play-off/play-out ne prezintă o situaţie interesantă şi enumerăm dintre cei 11 laureaţi: De Moura, Cisse, Boben, Radunovici, Kallaku, Lopez, antrenor Petev. O situaţie care ar trebui să ne pună pe gânduri. Sunt „stranierii” de la noi atât de buni?! Atâta vreme cât joacă într-un fotbal sărac şi fără pretenţii de cupe europene, zicem că nu. Şi dacă ar fi să parafrazăm pe Gil Ioniţă: „Unde au fost românii?!” (D. DIEACONU)
