Domnitorul, de origine greacă, este considerat de istoriografia românească un luptător-martir pentru pământul Moldovei, care alături de boierii ţării s-a ridicat împotriva abuzivei ciuntiri. Şi a plătit îndrăzneala sa cu o moarte făcută cu mişelie. Grigore Ghica a fost legat de judeţul Neamţ de astăzi prin moşiile pe care le-a avut în ţinutul Roman de demult, în comuna ce astăzi se cheamă Trifeşti. O comună care consideră ca mari personalităţi care s-au născut sau au avut proprietăţi în această zonă de lângă cetatea Romanului pe Miron Costin, Costache Negruzzi, episcopul Ioanichie Ştefănescu Flor sau Ioan V. Levărdă, deputat pontaş.

Un domnitor cu moşii în ţinutul Romanului

Satul Trifeşti a făcut parte din ocolul cetăţii de la Târgu-Neamţ, dar la 17 aprilie 1742 era în proprietatea banului Aristarho, la fel la 12 aprilie 1751, Aristarho ajungând între timp la dregătoria de vel spătar. Matei Ghica Vodă arăta, într-un document din 5 septembrie 1754, că Aristarho Hrisosculeu, vel vistiernic (nume românizat din grecescul Hrisosculeos) a cerut să se aleagă „driapte ocini şi moşii ce are di pre moşul dumisali răpousatul Duca Vodă bătrânul, anume satul Trifeştii, cu toate alte hotară ca sânt la ţinutul Neamţului, unde iaste aşăzarea dumisale”.

După moartea lui Aristarho Hrisosculeos, biv vel vistiernic, moşia rămâne fiului său Iordache Hrisosculeos, care, neavând copii, lasă moşia surorii sale Zmaragda, căsătorită cu banul Nicolae Roset. Iordache Hrisosculeos avea o datorie  de 25.000 lei la Grigore al III-lea Alexandru Ghica domnul Moldovei (1764-1767 şi 1774-1777) încă din prima domnie a măriei sale, sumă la care s-a adaugat dobânda, rezultând în total o datorie de 30.000 lei. Se cer bani de la clironom, Nicolae Roset, vel vistier, iar acesta cedează moşia Trifeşti care era preţuită la 15.000 lei. Se constată că „după cum iaste moşie Trifeştii lăţită cu atâtea sileşti împregiur, alte moşii cu anevoia pot să se adune şi să să facă una după cum sântu Trifeştii” – face 15.000 lei. Această sumă era împărţită astfel: 9.400 lei cei 7.207 stânjeni în curmeziş, 2.000 lei cele două heleşteie şi 3.690 lei casele. La 22 aprilie 1776, Nicolae Ruset şi soţia Zmaragda cedează moşia Trifeşti pentru datorie lui Grigore Alexandru Vodă Ghica.

Tradiţia păstrată în sat menţionează faptul că domnul Moldovei a pus robi să zidească pe malul iazului un conac pe care, din cauza vremurilor, nu l-a terminat. După uciderea lui Grigore al III-lea Alexandru Ghica, moşia Trifeşti este confiscată şi scoasă de turci la mezat şi la 6 februarie 1780 este cumpărată de Constantin Balş cu 14.550 lei, stabilindu-se „să stăpânească arătata moşie cu toati di pi lângă dânsa şi să o ţâi după pravilă şi să nu fii supărat di cătră nimini altul”. Fiindu-i  totuşi  teamă de o viitoare posibilă revendicare a moşiei de către vreun fiu al lui Grigore Ghica, Constantin Balş cu „jaloba pecetluită au cerut ca să deie împărătească întăritură”, adică a obţinut întăritura sultanului pentru această cumpărătură. Prin acest demers, inutil de altfel, el creează un grav precedent pentru că întăritura domnească era în acele timpuri suficientă. Constantin Balş a devenit vel logofăt de Ţara de Jos şi în acea perioadă a zidit aici, după cum spune pisania, împreună cu soţia sa Ancuţa o frumoasă  biserică din piatră în care se prăznuieşte hramul „Sfântului Ierarh Nicolae”, pe care o termină la 15 august 1799. Tot el termină, conform tradiţiei, şi conacul început de Ghica voievod lângă biserică, pe malul iazului.

Viaţa şi cariera voievodului

Să urmărim în cele ce urmează viaţa şi cariera zbuciumată a lui Grigore al III-lea Ghica, o personalitate a istoriei evocată de Mihai Eminescu, Dimitrie Petrino, Nicu Gane, Ciprian Porumbescu şi alţii, devenit un simbol al luptei pentru eliberare a Bucovinei. O luptă care devine de notorietate odată cu Societatea Studenţească „Arboroasa”.

Tatăl său, Alexandru Matei Ghica, cunoştea mai multe limbi străine, urcase rând pe rând treptele ierarhiei de la Istanbul, ajungând mare dragoman, calitate în care se implicase în negocierea păcii austro-ruso-turcă, încheiată cu tratatul de la Belgrad (1739). După moartea tatălui său în 1741, Grigoraşcu a crescut în casa internunţiului imperial austriac de la Constantinopol. Cu ajutorul banilor şi a relaţiilor, ajunge mare dragoman al Porţii (august 1758 – martie 1764) remarcându-se în negocierile unei alianţe otomano-prusace în războiul de șapte ani. Devine apoi domn al Moldovei în martie 1764. Aici a domnit de două ori (martie 1764 – ianuarie 1767; septembrie 1774 – octombrie 1777), iar în Muntenia o dată (octombrie 1768 – noiembrie 1769).

Grigore Ghica se orientase spre Rusia şi spre aliata ei de atunci, Prusia, şi repudiase prietenia Habsburgilor. La insistenţele Ecaterinei a II-a şi a ambasadorului Prusiei la Istanbul, sultanul îi semnează firmanul de numire ca domn în Moldova la 28 septembrie 1774.

Austria cerea Porţii, ca plată pentru ajutorul diplomatic acordat în războiul încheiat cu pacea de la Kuciuk-Kainargi, o rectificare de teritoriu în partea de miazănoapte a Moldovei. Aceasta pentru a stabili o comunicaţie lesnicioasă între Galiţia şi Transilvania, cerere care nu avea nici un temei juridic, etic, istoric sau etnic. Tratativele Austriei cu Poarta durează câteva luni, iar Grigore Ghica împreună cu boierii moldoveni protestează printr-un memoriu trimis la Istanbul. Se ajunge la convenţia din 7 mai 1775, prin care Austria primeşte un teritoriu cu o suprafaţă de peste 10.000 de km², cuprinzând vechile reşedinţe de la Suceava şi Baia, mormântul lui Ştefan cel Mare şi ctitoriile cele mai de seamă ale voievozilor. Pe plan intern, domnia lui Grigore Ghica a fost importantă prin reglementarea precisă pe care o introduce în veniturile şi lefurile dregătorilor mari şi mici, civili şi militari, de la curte şi din ţinuturi. Fiecare dregător primeşte o leafă lunară plătibilă între 15 şi 30 ale lunii.

Cauzele care au dus la căderea lui Ghica au fost atât interne, cât şi externe. Cele interne erau legate de contradicţiile dintre domn şi elementele greco-levantine pe de o parte şi marea boierime locală pe de altă parte (mare parte din ea pribegeşte la Hotin). Cauzele externe au fost mai hotărâtoare. Protestul lui Ghica împotriva ocupării nordului Bucovinei de către austrieci, declaraţia sa că este gata să-şi pună ţara sub protecţia unei alte mari puteri, l-au determinat pe sultan ca la expirarea termenului de 3 ani de domnie, în septembrie să-l cheme pe Ghica la Istanbul, dar acesta a refuzat. Chemat noaptea la beilic (casa de oaspeţi pentru trimişii Porţii) de către prietenul său Amed Kara Hissarli, care se prefăcu bolnav, Ghica fu asasinat la Iaşi la 1 octombrie 1777, iar capul îi fusese bătut în cuie pe poarta seraiului. Înmormântarea corpului s-a făcut la 5 octombrie, în taină în biserica „Sfântul Nicolae” din Iaşi.

De pe urma sa a rămas o avere impresionantă: 18.000 de galbeni ungureşti, 3.620 de galbeni veneţieni, 3.945 de galbeni egipteni, în total 91.551 de guruşi precum şi bijuterii în valoare de peste 150.000 guruşi, care a fost confiscată împreună cu moşiile. Grigore al III-lea Ghica a fost căsătorit cu Catrina, fiica lui Iacovachi Rizo, un grec de seamă. A avut mai mulţi copii, doi băieţi (unul dintre fii fiind decapitat la Istanbul) şi trei fete, Elenco, Ruxandra şi  Marioara.

La centenarul comemorativ

La 100 de ani după asasinat, „Curierul de Iaşi” a publicat mai multe articole ale lui Mihai Eminescu, pătrunse de un vibrant patriotism, deplângând moartea lui Ghica-Vodă şi răpirea Bucovinei. Vasile Alecsandri, sub pseudonimul Ştefan Molna, publica poezia „Răpirea Bucovinei”, iar Dimitrie Petrino scria poezia „La mormântul lui Grigore Ghica V.V.” La manifestarea comemorativă pentru voievodul Grigore Ghica-Vodă, primarul de Iaşi, Nicu Gane, a hotărât o panachidă religioasă şi un monument pentru Grigore Ghica-Vodă. La Mitropolia din Iaşi, serviciul religios a fost ţinut de către mitropolit şi un sobor mare de preoţi, apoi, în sunete de clopote şi muzică funebră s-a pornit spre mormântul lui Grigore Ghica-Vodă, printre participanţi fiind şi tineri din teritoriile româneşti aflate în afara României. S-au depus coroane şi din partea „femeilor şi bărbaţilor din Bucovina”. După discursul festiv al primarului Iaşului, a urmat cuvântul poetului bucovinean Dimitrie Petrino, în care, protestând împotriva ocupării Bucovinei, a subliniat „misiunea ce o are România liberă faţă de fiii săi care suferă sub jug străin”.

Încheiem cu scrisele lui Mihai Eminescu la 1877: „La anul 1774 au intrat oştirile austrieceşti, cu dispreţul oricărui drept al ginţilor, în pace fiind cu Poarta şi cu Moldova, în partea cea mai veche şi mai frumoasă a ţării noastre; la 1777 această răpire fără de seamăn s-a încheiat prin vărsarea sângelui lui Grigore Ghica Voevod. Fărădelege nemaipomenită, uneltire mişelească, afacerea dintre o muiere desfrânată şi între paşii din Bizanţ, vânzarea Bucovinei va fi o vecinică pată pentru împărăţia vecină, de-a pururea o durere pentru noi”. 

Prof. dr. Daniel DIEACONU