O spunea Mihai Eminescu, în 1881. Ar avea dreptate și în ziua de azi.
Bucuria firească pe care ar trebui să o trăiască fiecare român de Ziua Națională a României – 1 Decembrie – este umbrită de manifestări care nu prea au de-a face cu tradiția, deți tind să devină ele, însele, tradiție.
În plin postul Crăciunului, edilii localităților românești aruncă sub nasul plebei fasole (de post) cu ciolan (de frupt). Fac aceasta în speranța că, la următoarele alegeri, figura lor va fi asociată, pavlovian, cu mirosul de ciolan, și poate mai prind patru ani ca să ne prostească. Sincer, nu dorim ca peste cîțiva ani, 1 Decembrie să ajungă ziua națională a ciolanului cu fasole. Să ne amintim cu respect că Unirea oamenilor în aceleași gînduri, fapte, credință, a constituit un Ideal al trăitorilor de pe aceste plaiuri dacice. Strămoșii noștri cunoșteau că „Iubirea de Dumnezeu înseamnă și Iubirea de Neam și Țară, de strămoși, chiar dacă aceștia au greșit!”.
Mesagerul.
Rugăciune pentru 1 Decembrie
Ne iartă, Doamne, ura și gîlceava
de care sîntem zilnic vinovați,
dar către Tine tulnicul suna-va,
să-ntorci privirea Ta către Carpați.
Prea mult abandonați acestei toamne,
nu mai avem în vatra casei foc,
mai dă-ne-un pic de amintire, Doamne,
răbdare și iertare și noroc.
Că pentru vite nu mai sînt nutrețuri
și așteptăm o pîine din import,
cînd bietul om s-a prăbușit sub prețuri
și sufletul în el e-aproape mort.
Ne-am despărțit în triburi și în secte,
în cluburi, în partide și în găști,
iubirile directe sînt suspecte.
Dorești succes? Învață să urăști.
Dușmanii nu puteau să ne condamne,
cum noi, pe noi, ne-am condamnat la rău,
de ce să mai venim la Alba, Doamne,
cînd e negustorit și duhul Tău?
Și, totuși, Alba-Iulia există,
și, totuși, cineva i-a dat un rost,
și-a fost și-atunci pornire anarhistă,
și Dumnezeu tot ocupat a fost.
Cu grohotiș pe tălpi și bruma-n gene,
să-nvingi un vechi și tragic handicap,
și, în onoarea Albei Apusene,
să-ți scoți căciula dacică din cap.
Se aude Basarabia cum plînge
de dorul Țării Mari, pierdute-n veci,
și-n clopote e treaz același sînge,
și-aceiași ochi imperiali sînt reci.
Și nu-i Emilian la catedrala,
uzurpatorii lui lucrează calmi,
nici umbrele din somn nu se mai scoală,
nici nu mai cînta doctor Iacob psalmi.
Și ne e dor de-o sfînta sărbătoare,
în care toți să ne-adunăm aici,
și ne e dor de România Mare
și am rămas îngrozitor de mici.
Dar, Doamne, pune-Ți pe cetate talpa,
mai dă-ne harul unui gest postum,
mai cheamă-ne, mai rabdă-ne la Alba
și să mai încercăm măcar acum.
Adrian Păunescu.
Dor de România Mare
Marea Unire nu a fost rezultatul participării României la război. Nici partizanii Antantei, nici cei ai Puterilor Centrale nu au avut în vedere revoluția din Rusia și destrămarea monarhiei austro-ungare. Raționamentul lor s-a înscris formulei tradiționale a raportului de putere interstate: victoria Antantei ne va da Bucovina, Transilvania și Banatul, victoria Puterilor Centrale ne va da Basarabia; o biruință o excludea pe cealaltă, astfel că nimeni nu vedea cum ar fi cu putință ca toate aceste provincii să intre aproape simultan în frontierele Vechiului Regat (…)
* Unirea Basarabiei cu Regatul Român
Prima provincie care s-a alipit țării a fost Basarabia. La Congresul ostașilor moldoveni de la Chișinău, din 8 octombrie 1917, s-a constituit un organ reprezentativ numit Sfatul țării, cu un Consiliu al Directorilor, cu Ion Inculeț președinte, care a anunțat autonomia Basarabiei. În contextul pretențiilor Ucrainei de a anexa teritoriul dintre Prut și Nistru și folosindu-se de prevederile Declarației drepturilor popoarelor din Rusia, în decembrie 1917 s-a proclamat Republica Democratică Moldovenească.
Tulburările provocate de bolșevici în Moldova, în condițiile destrămării unităților militare ruse o dată cu lovitura de stat bolșevică din 7 noiembrie 1917, pericolul întreruperii legăturilor între guvernul de la lași și serviciile românești dislocate, prin refugiu, în sudul Rusiei, au creat noi agitații în Basarabia. Consiliul Directorilor a cerut sprijinul armatei române, care a pătruns, în aceste condiții, în provincie.
La 26 ianuarie 1918, guvernul Rusiei sovietice a întrerupt, prin urmare, relațiile diplomatice cu România. În ianuarie 1918 și-a proclamat independența Ucraina. Complet izolată, Republica Moldovenească și-a proclamat, la rîndul său, la 4 februarie 1918, independența.
La 27 Martie 1918, orele 5 pm, a avut loc Adunarea Sfatului Țării. În sală au fost prezenți toți membrii cabinetului Republicii Moldovenești, Primul Ministru Român, Alexandru Marghiloman, trimisul special al Regelui Ferdinand. Sfatul Țării cuprindea: 103 moldoveni, 13 ucrainieni, 7 ruși, 6 evrei, 5 găgăuzi, 2 germani, un polonez și un armean. Total 138 membri.
În urma rezultatului de la vot (86 pentru, 3 contra, 36 abțineri, 13 absenți) s-a declarat unirea Basarabiei cu Țara Mamă.
* Declarația de Unire a Basarabiei cu România
“Această unire se face pe următoarele baze:
– Sfatul Țării actual rămîne mai departe pentru rezolvarea și realizarea reformei agrare după nevoile și cererile norodului; aceste hotărîri se vor recunoaște de Guvernul Român;
– Basarabia își păstrează autonomia provincială, avînd un Sfat al Țării (Dietă), ales pe viitor prin vot universal, egal, direct și secret, ca un organ împlinitor și administrația proprie;
– Competența Sfatului Țării este: a) Votarea bugetelor locale; b) Controlul tuturor organelor zemstvelor și orașelor; c) Numirea tuturor funcționarilor administrației locale, prin Organul său împlinitor, iar funcționarii înalți sînt întăriți de Guvern;
– Recrutarea Armatei se va face în principiu pe baze teritoriale;
– Legile în vigoare și organizația locală (zemstve și orașe) rămîn în putere și vor putea fi schimbate de Parlamentul Român, numai după ce vor lua parte la lucrările minorităților din Basarabia;
– Respectul drepturilor minorităților din Basarabia;
– Doi reprezentanți ai Basarabiei vor intra în Consiliul de Miniștri Român, acum desemnați de actualul Sfat al Țării, iar pe viitor luați din sînul reprezentanților Basarabiei din Parlamentul Român;
– Basarabia va trimite în Parlamentul Român un număr de reprezentanți proporțional cu populația, aleși pe baza votului universal, egal, secret și direct;
– Toate alegerile din Basarabia pentru voloste și sate, orașe, zemstve și Parlament, se vor face pe baza votului universal, egal, secret și direct;
– Libertatea personală, libertatea tiparului, a cuvîntului, a credinței, a adunărilor și toate libertățile obștei vor fi garantate prin Constituție…”
Președintele Sfatului Țării, Ion Inculeț.
Vice-președinte, Pantelimon Halippa.
(9 aprilie 1918)
* Unirea Bucovinei cu România
Situația românilor din Bucovina s-a înrăutățit în toamna anului 1918, cînd Austro-Ungaria, practic, se prăbușise. Se vehicula teza anexării Bucovinei la Galiția, de către Habsburgi, ca o ultimă soluție de salvare, în timp ce Ucraina ridica pretenții de stăpînire și amenința cu intervenția armată. Din inițiativa lui Sextil Pușcariu și lancu Flondor, s-a convocat, în aceste condiții, la 27 octombrie 1918, o Adunare a reprezentanților populației românești din provincie, care a decis unirea Bucovinei cu teritoriile locuite de români, din Austro-Ungaria prăbușită. S-a ales un Comitet Executiv și un Consiliu Național, iar lider politic a fost ales lancu Flondor. Poporul voia să se unească cu Țara, dar intervenția trupelor ucrainene l-a determinat pe Flondor să ceară sprijinul armatei române.
La 28 noiembrie 1918, la Cernăuți, a avut loc Congresul General al Bucovinei, cu români majoritar, dar și polonezi, germani și ruteni. S-a votat, cu o majoritate zdrobitoare, “unirea necondiționată, pentru vecie a Bucovinei în vechile ei hotare cu regatul României”. Reprezentanții celorlalte populații au recunoscut și acceptat hotărîrea românilor.
* Declarația de Unire a Bucovinei cu România
“Congresul General al Bucovinei (…) consideră că: de la fundarea Principatelor Române, Bucovina, care cuprinde vechile ținuturi ale Sucevei și Cernăuților, a făcut pururea parte din Moldova, care în jurul ei s-a închegat ca stat; că în cuprinsul hotarelor acestei țări se găsește vechiul scaun de domnie de la Suceava, gropnițele domnești de la Rădăuți, Putna și Sucevița, precum și multe alte urme și amintiri scumpe din trecutul Moldovei; că fii acestei țări, umăr la umăr cu frații lor din Moldova și sub conducerea acelorași domnitori au apărat de-a lungul secolelor ființa neamului lor împotriva tuturor încălcărilor din afară și a cotropirei păgîne;
că în 1774 prin vicleșug Bucovina a fost smulsă din trupul Moldovei și cu de-a sila alipită coroanei habsburgilor; că 144 de ani poporul bucovinean a îndurat suferințele unei ocîrmuiri străine, care îi nesocotea drepturile naționale și care prin strîmbătăți și persecuții căuta să-și înstrăineze firea și să-l învrăjbească cu celelalte neamuri cu cari el voiește să trăiască ca frate;
că în scurgerea de 144 de ani bucovinenii au luptat ca niște mucenici pe toate cîmpurile de bătaie din Europa sub steag străin pentru menținerea, slava și mărirea asupritorilor lor și că ei drept răsplată aveau să îndure micșorarea drepturilor moștenite, isgonirea limbei lor din viata publică, din școală și chiar din biserică; că în același timp poporul băștinaș a fost împiedicat sistematic de a se folosi de bogățiile și izvoarele de cîștig ale acestei țări, și despoiat în mare parte de vechea sa moștenire; dară că cu toate acestea bucovinenii n-au pierdut nădejdea că ceasul mîntuirii, așteptat cu atîta dor și suferință va sosi, și că moștenirea lor străbună, tăiată prin granițe nelegiuite, se va reîntregi prin realipirea Bucovinei la Moldova lui Ștefan, și că au nutrit vecinic credința că marele vis al neamului se va înfăptui prin unirea tuturor țărilor române dintre Nistru și Tisa într-un stat național unitar; constată că ceasul acesta mare a sunat!
Astăzi, cînd după sforțări și jertfe uriașe din partea României și a puternicilor și nobililor ei aliați s-a întronat în lume principiile de drept și umanitate pentru toate neamurile și cînd în urma loviturilor zdrobitoare monarchia austro-ungară s-a zguduit din temeliile ei și s-a prăbușit, și toate neamurile încătușate în cuprinsul ei și-au cîștigat dreptul de liberă hotărîre de sine, cel dintîiu gînd al Bucovinei desrobite se îndreaptă către regatul României, de care întotdeauna am legat nădejdea desrobirii noastre.
Drept aceea
Noi,
Congresul general al Bucovinei, întrupînd suprema putere a țării și fiind investit singur cu puterile legiuitoare, în numele Suveranității naționale,
Hotărîm:
Unirea necondiționată și pentru vecie a Bucovinei în vechile ei hotare până la Ceremuș, Colacin și Nistru, cu regatul României”.
* Unirea Transilvaniei și Banatului cu România
La 29 septembrie 1918, Partidul Național Român din Transilvania a declarat autonomia Transilvaniei. Treptat, puterea locală a fost preluată de Consiliile românești, denumite Sfaturi, care au dispus de sprijinul militar al populației românești prin intermediul gărzilor românești. Ele au organizat rezistența împotriva oricăror provocări ale fostelor autorități maghiare.
La 12 noiembrie 1918 s-a constituit Consiliul Național Român Central, format din șase reprezentanți ai Partidului Național Român – Teodor Mihaly, Vasile Goldiș, Aurel Vlad, Alexandru Vaida-Voevod, Ștefan Cicio-Pop, A. Lazăr și șase ai Partidului Social Democrat – loan Flueraș, Basil Surdu, losif Renoiu, Tiron Albani, Enea Grapini, losif Jumanca. Avea sediul la Arad și a devenit organul central al luptei românilor pentru unire. Ulterior, el a luat denumirea de Marele Sfat al Națiunii din Transilvania și Ungaria.
La 22 noiembrie 1918, Consiliul a anunțat guvernul de la Budapesta că a preluat puterea deplină în Transilvania. S-au purtat tratative între reprezentanții Consiliului Național și ai guvernului Tisza. Au eșuat.
Trecîndu-se la preluarea puterii administrative și politice locale în Transilvania, Consiliul Național decide să convoace, la 1 decembrie, la Alba-Iulia, o Adunare Națională a Românilor din Transilvania și Ungaria.
* Marea Adunare Națională de la Alba-Iulia
Pentru această Adunare urmau a fi aleși 600 de deputați pe bază de vot universal și 628 reprezentanți ai organizațiilor și societăților culturale. Participă la alegeri toți românii din Transilvania, Banat, Crișana, Maramureș. Într-un mare entuziasm popular, timp de 12 zile, sînt aleși cîte 5 reprezentanți de circumscripție (în cadrul stabilit în 1910). Revendicările alegătorilor: unirea cu România, reformă agrară, vot universal.
Adunarea națională de la Alba-lulia a avut loc la 18 noiembrie/1 decembrie 1918. A reunit 1228 delegați aleși și peste 100.000 oameni veniți din toate colțurile Transilvaniei pentru a consfinți, în mod liber de orice constrîngere, hotărârea de unire cu patria-mamă. Adunarea a fost deschisă de Gheorghe Pop de Băsești. Prin glasul lui Vasile Goldiș, Marea Adunare Națională a proclamat unirea “acelor români și a tuturor teritoriilor locuite de dînșii cu România”. Rezoluția Unirii prevedea înfăptuirea unui regim democratic în România. A doua zi s-au ales Marele Sfat Național (forul legislativ), condus de Gheorghe Pop de Băsești, și Consiliul Dirigent (forul executiv), prezidat de Iuliu Maniu.
Actul de la Alba-Iulia a consfințit pe vecie, prin votul maselor, înfăptuirea Marii Unirii.
* Rezoluția Adunării Naționale de la Alba-Iulia, de la 18 noiembrie/1 decembrie 1918
“I. ADUNAREA NAȚIONALĂ a tuturor românilor din Transilvania, Banat și Tara Ungurească, adunați prin reprezentanții lor îndreptățiți la Alba-lulia, în 1 DECEMBRIE 1918, decretează unirea acelor români și a tuturor teritoriilor locuite de dînșii cu România. Adunarea Națională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al națiunii române la întreg Banatul cuprins între rîurile Mureș, Tisa și Dunăre.
II. ADUNAREA NAȚIONALĂ rezervă teritoriilor sus indicate autonomie provizorie pînă la întrunirea Constituantei, aleasă pe baza votului universal.
III. În legătură cu aceasta, ca principii fundamentale la alcătuirea noului stat român Adunarea Națională proclamă următoarele:
1. Deplina libertate națională pentru toate popoarele conlocuitoare.
Fiecare popor se va instrui, administra și judeca în limba sa proprie prin indivizi din sînul său și fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare și la guvernarea țării, în proporție cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc.
2. Egala îndreptățire și deplină libertate autonomă confesională pentru toate confesiunile din stat.
3. Înfăptuirea desăvîrșită a unui regim curat democratic pe toate terenurile vieții publice. Votul obștesc, direct, egal, secret, pe comune, în mod proporțional pentru ambele sexe, în vîrstă de 21 de ani, la reprezentarea în comune, județe ori parlament.
4. Desăvîrșită libertate de presă, asociere și întrunire, libera propagandă a tuturor gîndurilor omenești.
5. Reforma agrară radicală.
Se va face conscrierea tuturor proprietăților, în special a proprietăților mari. În baza acestei conscrieri, desființînd fidel comisurile în temeiul dreptului de a micșora după trebuință latifundiile, i se va face posibil țăranului să-și creeze o proprietate (arător, pășune, pădure) cel puțin atît cît o poate munci el cu familia lui. Principiul conducător al acestei politici agrare este pe de o parte promovarea nivelării sociale, pe de altă parte potențarea producțiunii.
6. Muncitorimii industriale i se asigură aceleași drepturi și avantaje care sînt legiferate în cele mai avansate state industriale din apus.
IV. Adunarea națională dă expresie voinței sale ca, congresul de pace să înfăptuiască comunitatea națiunilor libere în așa chip ca dreptatea și libertatea să fie asigurate pentru toate națiunile mari și mici deopotrivă, iar în viitor să se elimine războiul ca mijloc pentru reglementarea raporturilor internaționale.
V. Românii adunați în această Adunare națională salută pe frații lor din Bucovina, scăpați de jugul monarhiei austro-ungare și uniți cu țara-mamă, România.
VI. Adunarea Națională salută cu iubire și entuziasm liberarea națiunilor subjugate pînă aci în monarhia austro-ungară, anume națiunile: ceho-slovacă, austro-germană, jugoslavă, polonă și ruteană, și hotărăște ca acest salut să se aducă la cunoștință tuturor acelor națiuni. VII. Adunarea Națională cu smerenie se închină înaintea memoriei acelor bravi români, care în acest război și-au vărsat sîngele pentru înfăptuirea idealului nostru, murind pentru libertatea și unitatea Națiunii Române.
VIII. Adunarea Națională dă expresie mulțumirii și admirațiunii sale tuturor puterilor aliate, care, prin strălucitele lupte purtate cu cerbicie împotriva unui dușman pregătit de multe decenii pentru război, au scăpat civilizațiunea din ghearele barbariei.
IX. Pentru conducerea mai departe a afacerilor națiunii române din Transilvania, Banat și Țara Ungurească, Adunarea Națională hotărăște instituirea unui Mare Sfat Național Român, care va avea toată îndreptățirea să reprezinte Națiunea Română, oricînd și pretutindeni, față de toate națiunile lumii și să ia toate dispozițiunile pe care le va afla necesare în interesul națiunii…
“Acum te las, fii sănătos,/ Și vesel de Crăciun./ Dar nu uita, cînd ești voios/ Române, să fii bun!”
