Fotbaliștii au migrat de la începuturile fotbalului. Mari echipe s-au fondat de către pionieri ai acestui sport provenind din alte ţări unde căpătase amploare. Celebrul club spaniol FC Barcelona a fost fondat de un elveţian, câţiva englezi, un canadian şi câţiva catalani. În România, Atletic Club United Ploiești a fost fondat în 1906 de către un grup de muncitori străini (americani şi olandezi) de la Rafinăria Româno-Americană, sub președinția inginerului olandez Jacob Koppes. Primii jucători străini – stranieri, cum le zicem astăzi – au fost amatori şi în general muncitori ai unor companii ce aveau puncte de lucru în diverse ţări. A fost cazul mai multor echipe româneşti de la începuturile fotbalului şi erau în număr mare, încât a fost nevoie de o lege a Federaţiei care să impună prezenţa unor jucători români. Lucruri ce ni se par cunoscute… Încă din perioada interbelică au apărut fotbaliştii profesionişti şi aceştia au migrat acolo unde au fost mai bine plătiţi, unde gândeau că vor obţine gloria fotbalistică. Unii au jucat chiar şi pentru mai multe naţionale şi amintim pe Altafini, Di Stefano sau Kubala.
În anii ’80, echipele europene, cele mai bogate şi mai puternice ale vremii, puteau avea în teren 3 fotbalişti străini şi s-au născut triplete magnifice: Gullit, Rijkaard, Van Basten (olandezi la AC Milan), Matthaus, Brehme, Klinsmann (RFG-işti la Inter), Maradona, Careca, Alemao (un argentinian şi doi brazilieni la Napoli). Şi exemplele din vestul Europei pot continua. Legea Bosman a mărit numărul străinilor din lot, era şi apartenenţa la Uniunea Europeană şi migraţia a căpătat cote fantastice. A fost cazul unor mari echipe care au aliniat un prim 11 fără vreun jucător din ţara respectivă.
Fotbaliştii români nu au putut juca în străinătate până în 1990, cu puţine excepţii, câţiva privilegiaţi la sfârşit de carieră şi unii fugiţi. După 1990, echipe întregi de români au populat Europa. Am pornit la realizarea acestui scurt articol de la un articol din revista „Fotbal Plus” la care eram abonat, căci la chioşcurile de ziare dispărea joia aproape imediat. Şi nu degeaba. M-am oprit asupra unui articol din 1996 ce făcea o statistică a fotbaliştilor români din primele divizii din Europa (se specifica faptul că un Sabău, Săndoi sau Belodedici, fotbalişti de prim rang, evoluau în B-uri). Echipele româneşti nu mai reuşeau să aibă rezultate notabile, dar erau decente. Însă o privire asupra echipelor la care evoluau românii ne face şi astăzi mândri: Hagi şi Popescu la Barcelona, Răducioiu la Espagnol, Dumitrescu la Totenham, Petrescu la Chelsea, Lupescu la Leverkusen, Munteanu la Koln, Timofte II la Porto, Panduru la Benfica, Craioveanu la Sociedad. Sellymes, Moldovan, Mihali, Sabău – jucători de naţională şi ei – erau la Cercle Bruges, Xamax, Guincamp sau Brescia, Stângă la Salamanca. Au urmat apoi Adrian Ilie şi Gabi Popescu la Valencia, Chivu la Inter, Mutu la Fiorentina.
O comparaţie cu stranierii vremii noastre? La momentul acesta încă stăm bine, dar acum vreo doi ani în urmă era jale. Man şi Mihăilă vor juca în Serie A, Drăguşin ar putea juca în Premier League, poate şi Moldovan va prinde cu noroc loc în poarta (e drept a unui gigant fotbalist), poate Raţiu, poate Hagi. Comportarea meritorie de la Europene a crescut cota şi vitrina de fotbalişti români este mai atrăgătoare. Ei sunt scheletul naţionalei şi ar conta dacă ar juca în campionate şi echipe puternice… (D. DIEACONU)