George Mihalache scria o carte cu titlu interesant: „Tripleta de aur: Pele, Baratky, Dobrin”, apărută în 1991. Cunoscutul jurnalist şi scriitor sportiv oferea trei biografii deosebite,o alăturare, pentru necunoscători, ciudată şi incitantă. Pele a fost fotbalistul – „perla din Bauru” – cu trei Cupe Mondiale câştigate, cu peste 1.000! de goluri oficiale marcate, poate cel mai mare fotbalist pe care l-a avut această lume. Desigur, nu putea lipsi episodul de la Guadalajara, întâlnirea cu echipa română, cu Rică Răducanu. Este povestea unui copil de condiţie modestă care a pornit în lume să o cucerească. Şi a cucerit-o…
Nicolae Dobrin este o figură de mare notorietate pentru români, un fotbalist de legendă, un dribleur de mare talent, un pasator remarcabil, poate cel mai talentat jucător român. Ca de cele mai multe ori atunci când vorbim despre mari talente, există un dar… Nu a reuşit să ofere adevărata măsură a talentului său publicului care-l adora. Rămâne pentru istorie meciul de pe Dinamo, în care Dobrin s-a opus câştigării titlului de către echipa Ministerului de Interne. Sau neşansa de a nu putea juca într-o echipă celebră a Realului în care l-a vrut celebrul Santiago Bernabeu.
Dacă Pele şi Dobrin au fost contemporani, deşi duelul mondial dintre cei doi nu a avut loc, Baratky este un nume mai puţin ştiut, chiar şi de către orădeni, de unde se trăgea şi a făcut primii paşi în fotbal şi nici de către rapidişti, unde a cunoscut gloria în România.
S-a născut pe 14 mai 1910, în Oradea, fiul unui măcelar renumit în oraș şi tatăl a vrut să-i urmeze meşteşugul, dar s-a lăsat păgubaș după mai multe conflicte cu fiul său. Realizase că menirea fiului său era cu totul alta decât cea pe care o vrusese el. A început la clubul „Stăruința Oradea” şi apoi a fost transferat la CA Oradea, formație puternică ce deţinea pe un alt mare atacant interbelic, Iuliu Bodola.
Clubul MTK Hungaria, una din marile echipe ale timpului l-a cumpărat de la tatăl său pentru o sumă mare. Părăsea oraşul şi se făcea remarcat, înscriind în cei trei ani nu mai puțin de 52 goluri.
La 23 ani, „Crișana Oradea”, depune eforturi considerabile, inclusiv chete publice, pentru a-l readuce pe Baratky acasă. În primul sezon petrecut la „Crișana”, termină pe locul doi al primei grupe din campionatul național. În următoarele două stagiuni, echipa sa termină pe locurile 7, respectiv 8. În trei sezoane joacă 51 meciuri și are 30 goluri marcate.
Urmează apoi opt ani în Giuleşti, joacă de 81 ori în „alb-vișiniu” şi înscrie 61 goluri și câștigă de şase ori consecutiv Cupa României. Șuturile sale erau magistrale, spaima portarilor.
Finala din 1940 a fost cea mai spectaculoasă, Rapid juca cu Venus București. Primul meci – 2-2 -, rejucare, căci nu apăruse loteria loviturilor de la 11 metri. Scorul: 4-4! Al treilea meci pe 27 octombrie 1940, rezultatul final, 2-2. Alt meci, pe 8 noiembrie, pe stadionul ONEF, învinge Rapid după o finală ce a durat… şase (6) luni!
Venus București avea ca manager pe generalul Gabriel Marinescu, prefectul capitalei, omul bun la toate al regelui Carol al II-lea. Marinescu l-a vrut pe Baratky la Venus, dar a fost refuzat și pentru aceasta, el şi alți trei colegi de-ai săi au fost arestați la ordinele prefectului. Dar nu a cedat şi a fost eliberat până la urmă. Să remarcăm că erau şi pe atunci conducători de club precum cei din ziua de astăzi, Gavrilă Marinescu fiind un Becali mult mai influent al timpului.
În 1944, Baratky mergea la Carmen București, în 1945, se întoarce la Rapid, iar în 1946, se întoarce la Oradea, la clubul Libertatea. Pune ghetele în cui la RATA Târgu-Mureș la 38 ani.
La naţională mergea la turneul final din 1934, dar România era învinsă de Cehoslavacia, finalista din acel an. La „Coupe du Monde” din 1938 din Franța, România cu Baratky în teren se declara învinsă după trei meciuri în faţa unei outsidere, Cuba.
Cariera de antrenor a început-o în 1941, fiind în paralel și jucător, la clubul Rapid, 1946, la fel la Libertatea Oradea, iar din 1947, la RATA Târgu Mureș. În 1948, pregătește pentru o scurt timp echipa națională, iar din 1957 și până în 1962 a fost pe banca clubului Dinamo București.
A fost unul din cei mai talentați jucători pe care i-a dat fotbalului românesc. Dar… iubea şi pokerul, petrecerile și vinul şi femeile… Fotbalul acelor vremi însemna mai mult pasiune, dragostea suporterilor era mare, talentul său incontestabil, dar nu a oferit fotbalului tot ce putea oferi. Ca atâţia alţii. La 14 aprilie 1962, la 51 de ani, Iuliu Baratky pornea să joace într-o altă echipă, pe alte tărâmuri. Prima „Minune blondă” sau „Teroarea blondă”, cum i s-a mai spus, rămâne una dintre marile figuri ale fotbalului romantic românesc. (D. DIEACONU)
