Sfârșitul anilor ’50 a adus multă suferință oamenilor de pe Valea Bistriței. Construcția barajului de la Bicaz, pe lângă efectele benefice indiscutabile, a dus la strămutarea forțată a peste 18.000 de oameni și la dispariția a 22 de sate de pe Valea Bistriței, peste care acum tronează lacul de acumulare Izvorul Muntelui. Gheorghe Drugă, într-un articol din ”Ecoul Munților”, face o sinteză a întregii acțiuni: ”Locuitorilor li s-au expropriat terenurile (suprafața totală de 3.070,79 ha), printr-un decret din 31 mai 1957 urmând a primi despăgubiri pentru pământurile şi casele lor. Despăgubirile nu reflectau valoarea reală a locuințelor şi nici a terenurilor. Unii locuitori au rămas fără să primească nici o despăgubire. Au fost alocate şi resurse pentru strămutarea de biserici şi cimitire. Terenurile ce trebuiau expropriate se aflau pe teritoriul a 6 comune: Bicaz, Izvorul Alb, Ceahlău, Hangu, Poiana Teiului și Galu. Despăgubirile puteau fi acordate atât în natură, cât şi în bani. Locuitorilor expropriați li se acordau terenuri în suprafață de până la 5 ha, iar pentru reconstruirea gospodăriilor primeau un ajutor, o anumită sumă de bani. Populația trebuia să se strămute. Cei care s-au strămutat mai întâi, au primit despăgubiri mai substanțiale, spun hanganii, iar pentru ceilalți, indiferent de valoare pământului şi a caselor, s-a stabilit o sumă fixă – 16.000 lei. În urma acţiunii de strămutare (1959-1960), din zona lacului de acumulare Bicaz, satele Secu, Rugineşti, Buhalniţa, Izvorul Alb, Buhalniţa, Audia, Răpciuni, Schit şi Bistricioara au fost strămutate parţial, iar satele Poienari, Hangu, Fârţâgi şi Leteşti au fost strămutate integral. Din întreaga zonă a lacului de acumulare Izvorul Muntelui, au fost strămutate 2.291 gospodării, cu un număr de 18.760 locuitori. Dintre aceştia, 13.196 locuitori au preferat să rămână în preajma vechilor aşezări, urcând pe dealuri, unde aveau terenuri de fâneţe, căutând locuri mai drepte pentru aşezarea caselor, lăsând impresia că locuinţele lor stau agăţate de versanţii care împrejmuiesc lacul.”
Ultimul sat strămutat a fost Poiana Teiului, acolo unde unii oameni încă mai sperau că lacul nu va ajunge până la ei. Drame au fost nenumărate, traume, de la mutarea cimitirelor, până la pierderi de vieți omenești. ”Mesagerul de Neamț” vă prezintă trei mărturii ale unor persoane din localitate care au trăit acele vremuri și au fost nevoiți să se strămute. Din păcate, sunt tot mai puțini cei care pot depune mărturie.
Laurenția Chirilă: „Doamne, scapă-ne de astea, să ne ducem să învățăm!”
– V-ați născut în Poiana Largului?
Acolo m-am născut, în Poiana Largului.
– Cam pe unde aveați casa față de Piatra Teiului?
Nu în Poiana Teiului, în Poiana Largului, pe la dispensar, partea astălaltă. Deci exact vizavi de Piatra Teiului, partea astălaltă de Bistriță.
– La 9 ani v-ați strămutat?
Da, la 9 ani.
– Înainte să vină lacul, dv. și restul oamenilor de acolo cum vă gândeați la asta? Credeați că era o glumă?
Nu, oamenii erau înspăimântați că vor veni și ne vor evacua. Pe părinții mei îi auzeam, pe vecini, erau foarte gândiți ce-o să facă, unde o să apuce tot satul, cum va fi de la Bicaz încoace tot evacuat. Era o problemă foarte dură pentru ei, era ca o lovitură. Unii nu credeau, ziceau că sunt minciuni ca să ne sperie, fiecare spunea în felul lui. Dar eu îi auzeam pe părinții mei, ziceau cum o să fie. După aceea au văzut cum au început să defrișeze copaci, pe toată Valea Bistriței toți copacii s-au tăiat. Îmi aduc aminte și la noi, acolo, ce livadă frumoasă aveam și toată au tăiat-o. Pentru a se face teren viran apei, să poată veni lacul. Și oamenii au fost evacuați, încet, încet fiecare. Au început din ‘58, primii, care au luat o sumă de evaluare foarte mare, ceea ce știu tot de la părinții mei. 100.000, erau mulți bani atunci, cum era și nașul Costică Vadana, cumnatul mamei și nașul ei de cununie. Noi am fost 3 fete la părinți și le-am zis nași lui și soției lui, deși nu ne-au botezat pe niciuna. Și ei s-au strămutat atunci, au luat o sumă mare. Au fost mai puțini, câțiva care au plecat de la început. El fusese primar, oricum cunoștea altfel decât restul lumii. Nu știu cât se spunea, probabil îi chemau undeva, se făceau întruniri, s-ar fi vorbit despre așa ceva, dar eu n-am de unde să știu. Și a luat atunci bani, s-a strămutat la Târgu Neamț împreună cu copiii și după aceea ăștialalții, pe rând, în ’59-’60. În ’60 au fost obligați toți, la cei care nu și-au stricat locuințele a venit armata și le-a stricat. V-am spus, au defrișat totul, au stricat gardurile, că oamenii de-abia au putut să-și demoleze casele, era timpul scurt. A început din vară-toamnă, și-au stricat casele și fiecare s-a gândit unde să se ducă fiindcă trebuia să și-o facă până venea iarna. Atunci li s-a dat o sumă foarte mică, 18.000 de lei, cum să faci tu o casă? Și erau nevoiți să-și strice casa și să se ducă să și-o facă în altă parte. Fiecare unde s-a dus: pe Livezi, la Căciulești, la Filioara la Târgu Neamț, fiecare a apucat pe unde a mai cunoscut pe câte cineva. S-au sfătuit rudele între ele „hai să mergem la Filioara”, „hai să mergem la Căciulești”, „hai să ne mutăm pe râpile astea”, cum s-au mutat pe toată Valea Bistriței – și Hangu, și Chirițeni – toți s-au mutat pe râpi mai sus, că doar vezi cum e satul pe acolo. Deci fiecare s-a orientat spre ceea ce a crezut el în momentul acela că e mai bine. Și fiecare s-a apucat de construit, fiecare cu posibilitatea lui materială, financiară și până toamna au reușit să-și facă. Părinții mei au reușit s-o facă până toamna, ne-am mutat, după aceea s-a făcut igrasie. Temelia a fost făcută rapid, nu a fost pusă piatră cât trebuia de mult, au fost necazuri cât lumea și nu numai la noi, pe Livezi la toată lumea a fost igrasie, era un teren mlăștinos. Deci era islaz și cu foarte multă apă, acum nu-i deloc apă pe acolo, toate izvoarele au secat, atunci era foarte, foarte multă apă fiindcă era pânza freatică sus, nu știu cum era, se scurgea de mai sus și venea acolo. A dăunat mult locuințelor. Au fost nevoiți să strice, să facă din nou.
– Dv. v-ați mutat mai la început sau mai târziu?
Noi ne-am mutat pe la mijloc, cred că prin ’59. În ’60 deja aveam casa făcută, murise bunica mea și eram pe Livezi.
– Înainte să se mute lumea, veneau vești de dincolo, de pe la Buhalnița, de la Hangu?
Da, bineînțeles. Tata era plutaș, el a plutărit toată viața, până a lucrat aici la ITA. Alt subiect pe la plute nu era, deci începând din Dârmoxa, de unde veneau, până la Piatra Neamț asta vorbeau tot timpul oamenii, numai despre evacuare, despre cum o să fie, cum o să facă lacul, de ce o să-l facă și care-i interesul, fiecare își punea întrebări în felul lui după câte cunoștințe avea, că era așa cum era atunci, mai mult popa și învățătorul. În rest lumea era mai altfel. Acum dintre tineri nu-i niciunul aproape fără liceu și au o altfel de cultură, o altfel de gândire. Atunci era mai puțin, era mult mai puțin. Dar fiecare interpreta cum credea auzind ce se vorbea în jur.
– După ce v-ați strămutat la Livezi, cum a fost?
Vai de mine, ce urât era! Eram obișnuiți acolo, aici nu mai aveam colectivul pe care l-am avut acolo, noi eram 3, dar eram mici, ne mai jucam, dar puțin. Noi cum eram obișnuiți să ne încolonăm și să ne ducem la prostii tot satul, că așa ne duceam. De la dispensar încolo erau vreo 6 copii și de acolo până la capăt, unde se intră în Moligelu, mai erau vreo 20. Și aici ne-am trezit așa, deodată, urât, până a făcut casa, vai, urât era! Urât din cale-afară! Dar ne-am obișnuit cu timpul, ne duceam la școală, pe urmă a fost și Costică Chița acolo și băieții lui, unul era cu mine, unul era cu o soră de-a mea, unul cu alta. De-ai lui Iliescu erau iar sus, frați de-ai Maricicăi. Costică, a fost tot cu mine. Până s-a mutat toată lumea, nu toți ne-am mutat odată. Noi ne-am dus printre primii acolo și am ocupat o poziție, că ai văzut cum e, e cea mai frumoasă poziție acolo, în față, se vede și Valea Bistriței. Că toată lumea zicea: „cum Neculai…? ”, dar el dacă a plecat primul și s-a dus acolo a avut de ales, unde i-a plăcut acolo a făcut. Și a terminat casa, ți-am spus, a făcut-o până toamna și până în primăvară a putrezit. Când a vrut mama de Paști să văruie în cameră, când a tras covorul a rămas cu covorul în mână. A făcut igrasie imediat. A stricat casa, a făcut-o din nou, asta a fost riscul meseriei că dacă era toamnă, era spre iarnă, dă-i repede cu lut și pe afară și în interior, de asta s-a întâmplat. Ei supărați, în felul lor, boscorodeau acolo, ce-aveau să facă? Au trebuit să facă din nou. Casa care e și-n ziua de azi, doar ai văzut-o acolo, din ’59 făcută. Și-apoi ne-am făcut colectiv și aici, n-avea grijă. Pozne și aici făceam! Ne jucam hoții și vardiștii și câte altele. Ne-am intrat în copilărie pe urmă și aici, am uitat de Poiana Largului.
– Părinții cum s-au descurcat după aceea?
Mai greu. Noi eram la școală, dacă eu aveam 9 ani când ne-am mutat acolo sus, până am terminat aici clasa a VIII-a, între noi au fost diferențe de 2 ani. Era foarte greu, mama era casnică, doar tata ce lucra, ți-am spus, plutărea, dar după aceea, după ce s-a strămutat n-a mai plutărit, a venit și a lucrat aici la ITA. Eu m-am dus la liceu. A fost destul de greu, am avut bursă. Ca să mă poarte el din banii lui era destul de greu, două acasă și la doi ani s-a dus și a doua, că „nu stau, mă duc și eu”. A fost destul de greu, complicat, dar a trebuit să răzbească, ce să facă. Mai vindeau una, alta, ce mai câștigau, aveau animale, aveau de toate. Și am terminat și liceul, am terminat și postliceala, am făcut toate 3 așa cât a fost de greu. E mai bine când înveți cu greul decât când ești prea cu de toate, apoi nu faci nimic. Așa-i situația. Noi știam că „Doamne, să ne ducem să învățăm, să nu ne mai ducem prin Țiganu’ la fân”, pe dincolo, de unde am venit, că acolo aveam cel mai mult teren, pe Glodu, vai de mine! Luai mămăliga în traistă și te duceai prin râpele acelea, doar n-aveai ce face. Ziceam: „Doamne, scapă-ne de astea, să ne ducem să învățăm!” Zicea mama, săraca: „învățați, cum oi putea vă port la școală să vă duceți să nu vă chinuiți. Vedeți ce rău e să nu ai un ban, să aibă cum are numai tata, să aveți fiecare bucățica voastră de pâine.” Am reușit și le-am făcut, așa, cu greu, dar am ajuns fiecare cu câte ceva și mulțumim lui Dumnezeu. Am uitat de aici cum era, nu gândeam noi atunci cum gândește un om matur. Vedeam că nu-i nici aia, nici aia, când să acopere casa nu era azbest, când să văruie nu era var, vai de mine, a umblat săracul tată, și până la Tulgheș s-a dus să caute. Nu se găsea dacă atunci toată lumea de pe Valea Bistriței își făcea casă. Sticlă nu se găsea. Dar a trecut, cu bine, cu rău, a trecut. Bineînțeles, au fost foarte mulți oameni, uite, domnul Vasiliu, eu nu l-am avut învățător. S-a îmbolnăvit săracul, i s-a tras moartea de la evenimentul acesta cu mutarea. Ce grădină, ce livadă avea domnul Vasiliu! Stătea de unde era părintele Balan oleacă mai încolo. Dar ce livadă altoită de propriile lui mâini! Ne ducea acolo învățătoarea și ne prezenta. Era o minune grădina lui, foarte frumos! De asta zic, Poiana Teiului, dacă rămânea să fie și în ziua de azi bătea orice orășel mic. Dar așa a fost, n-avem ce face.
– El a plecat la București.
Da. A trecut de la grădini frumoase la 4 pereți acolo. N-a putut, ce să-i faci. Și avea medic în familie, domnul Lăcrițeanu, ginerele lui, dar când ești legat așa de ceva, cum să zic, material mai mult decât ceva sufletește, de altă natură… El a făcut tot cu mâna lui, absolut totul. Și s-a rupt dintr-odată așa. Nouă ni s-a părut urât când ne-am dus pe râpă, nu era nimeni, nu era nicio casă, numai noi acolo, dar pe urmă, în primăvară, au venit și-n stânga, și-n dreapta și s-a făcut satul care e pustiu acum, iar doar câțiva mai sunt.
Ioana Chirilă: Toți ziceau că: „noi nu plecăm!”
– Câți ani aveați când v-ați strămutat și unde stăteați?
Strămutarea… a fost în ‘59. Eu aveam 13 ani, sunt în ‘46 născută. Eram în clasa a VII-a parcă.
– Stăteați aproape de Piatra Teiului?
Unde-i viaductul, unde-i taverna acolo e la noi, acolo am stat, la capătul podului, dincoace. Când lumea s-a strămutat, am mers la Livezi. Am trăit și acolo atâta timp, când m-am măritat am venit aici.
– Dv. când ați plecat, la început când ați auzit că se evacuează populația?
Nu, am plecat ultimii. Chiar a venit armata și a stricat casa, grajdul, tot. Eram copii, plângeam. Eram 3 fete: eu, Valerica și cu Maria. Eu eram cea mijlocie. Ne uitam și noi cum au început a strica. Eram la școală atunci, când am venit era jos hațașul de la casă. Ce să facem, plângeam, au cărat pe urmă, au dus, s-au strămutat. Veneau căruțe cu boi, câte 2-3 perechi de boi și puneau și duceau la Livezi materialul și au făcut casa acolo.
– Cam pe unde ați avut-o pe Livezi?
Sus era Curcă, mai la vale era Paraschiva, soacra lui Ropotică, și pe urmă noi am fost, Ciucanu Iosub. Și pe urmă a fost Pantelimon Ciucanu, fratele tatei. Apoi case nu au mai fost până la Vadana. Mă rog, lumea, n-a vrut să se ducă, tataia a spus că nu, era vorba să meargă la Braniște, și n-a vrut. El avea treabă cu peștele, a spus că „eu de unde am să mănânc pește?” Mă rog, moșneag, avea 60 de ani atunci și a avut curaj să se mute la deal. Și numai n-a vrut. Noi am suferit, că puteam să facem și noi o școală, dacă ne duceam la Târg acolo. Am rămas cu 7 clase aici, nu ne-am dus mai departe, dar dacă eram duși poate făceam și noi un liceu, o școală. Am trăit cum a dat Dumnezeu aici.
– Cum de ați rămas printre ultimii? Părinții nu credeau că o să vină lacul?
Ba, dacă au văzut, credeau, că la noi a fost ultima cotă, 240 sau 230, nu știu cât. Doar apa a intrat acolo pe locul acela. Când e lacul e sus, când e puhoi intră apa. Dar acum e teren extravilan, îl ține Ionel, vorba lui: „cum să-l las să-l țină altul?” Îl ținem noi. Da, au știut că vine apa, dar numai n-au vrut. Toți ziceau că: „noi nu plecăm!” Oameni așa, spuneau că „n-are să vină aici”. Era și Costică Iosub, a fost în capăt, încoace, el era mai bățos: „la mine n-ajunge, ia stați și voi că nici la voi n-ajunge.” Mă rog, așa a fost.
– Ziceau oamenii că dacă se adună mai mulți poate lacul nu va fi lăsat să ajungă până la ei?
Da, ieșeau seara la crâșmă în Poiană și făceau ei consiliul lor de oameni: „să ne sfătuim, să facem”. Era altfel atunci, acum nu mai face nimeni nicio ședință. Atunci altfel se întruneau, se sfătuiau, făceau. Și dacă ei așa au decis, așa a rămas, nu s-au mai dus. Dar puțini cei care au rămas la urmă, aceștia din capătul din deal. Ceilalți au făcut evaluare, au luat bani mai mulți, noi am luat 18.000. Și cu acei bani să urci materialul, să cumperi ce trebuie, celelalte… așa ne-am strămutat.
– Cum a fost la deal, după ce v-ați strămutat acolo?
Pentru noi, care am copilărit, am păzit cârlani, vaci pe acolo, nouă nu ni s-a părut urât, ne era drag. Eram și în perioada când zburdam, aveam gândul să fim liberi. Ne era drag, ziceam: „cum să ne ducem, noi aici cunoaștem, noi aici știm”. Așa eram, cum sunt copiii. Pe urmă a fost greu că ne-am mărit, a trebuit fiecare să lucrăm undeva.
– Doamna Laurenția a spus că atunci când s-a strămutat la Livezi, la ea, dar și la alții era foarte mlăștinos terenul.
Da, era ud, ploua atunci, ploua tare. Dar era mlăștinos, chiar la ei, unde s-au mutat, era cam mlaștină. Dar și-au făcut un izvor acolo în ogradă, apa s-a retras până a fost bine.
– A spus că a trebuit să facă din nou casa din cauza igrasiei fiindcă ei s-au mutat toamna. Dv. tot toamna, ați avut igrasie?
Nu, n-am avut igrasie, dar era prea în pripor, noi de la Vadana mai mergeam un deal, a fost greu. Am stat, după ce m-am măritat, numai 3 ani și pe urmă am venit aici. De puține ori m-am mai dus pe acolo. Mi-am văzut de treabă aici și aveam de lucru acasă, gospodărie. Uite, nu vezi, cam toți se retrag, nu mai stau că n-are cine, s-a pustiit satul.
R.T.: ” Vecinii se iubeau între ei, noi unde stăteam acolo lăsam ușile descuiate…”
– Cum a fost în perioada strămutărilor?
În ’59-’60 au fost strămutările și a venit armata. Unde e Husqvarna acum, era pământul lui Mina și acolo venise pe dedesubt, făcuse drum cu balast pe unde are Mirela căsuțele și pe aici. Și veniseră soldații cu țapine, că lumea, săraca, erau cei care voiau să se mute, cei care nu. Și scârțâiau casele când le scoteau cuiele. Și care încotro, au plecat care pe deal, care pe la țară la Târg, care la Piatra, unde au văzut săracii cu ochii cu cât au putut lua. Eu copil fiind, nu prea țin minte, 8-9 ani aveam, eram micuță atunci. Știu că mama a cărat de acolo, cum au stricat casa, cu calul pe drumul de sub biserică a cărat tot materialul și am făcut casa.
– Ați venit direct aici?
N-am vrut să ne ducem în altă parte, trebuia să ne ducem la țară, dar mama n-a vrut. Tata a vrut să se ducă la țară, dar ea n-a vrut, a zis că „eu stau aici.”
– V-ați mutat printre primii sau mai târziu?
Cam pe la mijloc. Și pe noi acolo nu trebuiau să ne scoată, că n-a ajuns apa, dar acolo era cota. Era frumos, acolo unde e Mihai Crăciun era o fântână frumoasă și cu o apă rece. Acolo au stat Scobai, Borșuc, Costică Chița, Moglan, Marian, la deal au stat Ghiță Iosub, Curcă, Iosub Ciucanu a stat pe dâmbul ăsta, aici. Au plecat săracii care pe deal, care în altă parte, cum ți-am spus, ce să facem. Asta-i viața, mergem înainte. De aici care au mai fost strămutați? Nașa Marița lui Dumitru, ei au fost în Poiana Largului, dincolo. Și Ioana lui Niculiță, Costică Chița, nașul Ionel Vadana. Și apoi ne-au dat pământ la Livezi, pe colo, pe dincolo și noi am venit în prundul acesta, nu ne-am dus mai departe. Și au plecat, am un frate în Constanța, unul la Piatra. Știi cum era atunci, să vezi cum plângea lumea și cum să despărțeau. Atunci vecinii se iubeau între ei, noi unde stăteam acolo lăsam ușile descuiate, ne duceam unii la alții, făceam treburi, acum parcă nu mai ai vecini așa, s-a mai înstrăinat lumea. Și era frumos, erau copii mulți, ieșeam pe acolo pe la Mihai Crăciun, pe pagina aceea de la vale, erau câte 20 de copii și așa era de frumos! Unde are Mirela căsuțe aveam beciul, a rămas acolo, beci boltit din piatră, făcut de tata. Am lăsat tot și am plecat. Armata când a venit pe acolo trecea, bucătăria era de la deal și casa de la vale și trecea armata printre casele noastre. Și ieșea cu partea de la vale pe sub pod și încoace, că n-avea cum în altă parte. Drumul n-a fost pe aici, drumul a fost pe de la vale. A fost pe aici și ieșea la dispensar și în Poiana Teiului. Și când a fost strămutarea au făcut drumul pe unde este acum.
– Cum era înainte de strămutare școala din Poiana Teiului?
Școala era unde-i Piatra Teiului. Era biserica, era școala, era părintele Balan, era profesorul Vasiliu. Eu am făcut și acolo și dincoace. Era frumos în Poiana Teiului, lumea se aduna, făceau scrânciobe la Paști, dar s-au înstrăinat, s-au despărțit toți, au plecat care încotro. Și podul era pe aici, nu era podul mare, pe la dispensar pe acolo era, un pod de lemn. Și-apoi când cu strămutarea au făcut aici viaductul, când l-au construit a murit mult tineret, au căzut și au murit. Aveam vreo 13-14 ani când s-a dat în funcțiune podul. Era circulație mare, venise armată. Unde-i Husqvarna acum era unitate militară, erau barăci și erau mulți militari. Aceia au lucrat drumurile toate de aici până la Bicaz. Aici la școală veneau din Roșeni, din Călugăreni, Poiana Largului toți veneau la școala asta. Și apoi când s-au strămutat, biserica din Poiana Teiului au dus-o la Suceava și școala au adus-o aici.
– Ați fost s-o vedeți?
Da, noi am fost la sfințire cu părintele Crețu. E tot așa. Când m-am dus am cunoscut-o, ți-am zis că aveam 9 ani la strămutare. Și aici prima dată când am venit aici noi am făcut grajdul și am stat în podul grajdului o vară până am terminat casa. Ne-a scos de acolo, care cum luau banii venea armata și-i scoteau. Ți-am spus că erau cu țapinele, se auzea în Poiana Teiului cum scârțâiau cuiele, cum scoteau cuiele de pe casă, și plângea lumea. Au plecat care încotro.
– Erau mașini să care materiale?
Nu prea. Noi aveam cal și am cărat tot materialul de casă cu căruța. Vara au ridicat-o și ne-am mutat toamna în casă, încă nu erau pereții bine uscați, dar venise frigul și trebuia să ne mutăm. Și-apoi nu era lumină, era lumea necăjită atunci, e bine acum așa cum e.
A consemnat Alexandru ANDRIEȘ
