Protagonistul portretului nostru de astăzi este moldovean, născut la Iaşi, la 26 octombrie 1975. L-am văzut prima dată la un meci pe care juniorii lui Poli Timişoara l-au jucat cu juniorii de la Olimpia Piatra-Neamţ prin 1993. Era limpede pentru cei mai mulţi dintre privitorii de pe arena de lângă Liceul Forestier că este altceva. De altfel se vorbea în tribune că va pleca la Steaua, că este urmărit îndeaproape. Laurenţiu Roşu a plecat într-adevăr la Steaua şi a avut o carieră remarcabilă, echipa militară câştigând titluri în acea perioadă şi jucând an de an în cupele europene. Era pe val, dar a fost meciul retur cu corsicanii de la Bastia, cu durităţi deosebite, cel mai rău a ieşit Laurenţiu Roşu, cu antebraţul rupt în urma unui duel. A fost victorie şi calificare, dar Roşu a apărut la TVR, la întoarcere, cu braţul în ghips ţinut de o eşarfă şi 6 luni a stat departe de fotbal. A pierdut şi Campionatul European de Fotbal U21 pe care România l-a găzduit. Ar fi contat, cu siguranţă, căci echipa noastră nu a făcut o figură prea frumoasă.
De altfel, problemele sale au apărut încă din perioada junioratului, la 17 ani s-a accidentat și i-a fost scos meniscul complet şi din cauza durerilor la genunchi a ratat Campionatul European de juniori U18, unde era unul dintre lideri.
L-am văzut din nou la un meci al Stelei cu West Ham United, în 1999, pe un teren noroios, cu o echipă de puşti, doar Lăcătuş fiind cu adevărat „adult”. Roşu a dat un gol, altul Sabin Ilie, Lincar a jucat excelent. A avut parte de un Campionat European, la seniori, cel din 2000, cu sfert de finală, cântecul de lebădă al „generaţiei de aur”. Şi apoi a plecat în Spania, la Numancia, unde a avut o carieră încununată de multe realizări, printre care şi un hat-trick contra… Realului. Pe Bernabeu.
A povestit pentru „As”: „Este cea mai frumoasă amintire a mea. Era primul meu meci împotriva Realului. Madrid tocmai câştigase Liga Campionilor. Golurile mele m-au ajutat să câştig afecţiunea tuturor celor din Soria. Cele doua fiice ale mele s-au născut acolo (în vârstă de 5, respectiv 7 ani). După acel meci, oamenii mă opreau pe stradă, la magazine nu mă lăsau să plătesc, la fel în cafenea. Jucam în Spania de doar 4 luni. La Numancia am ajuns după ce jucasem 6 ani la Steaua. Cu Real Madrid am marcat atunci de 3 ori, dar am mai avut ocazii. Cel de-al doilea gol a fost şi cel mai reuşit. Cea de-a treia reuşită am dedicat-o soţiei mele, care era însărcinată”.
Aflat în preajma atâtor vedete pe care le înfruntase, povestea Roşu, „la finalul meciului doream să fac schimb de tricouri cu un jucător de la Real Madrid, eu, care aproape că nu vorbeam deloc spaniola. Un oficial al clubului madrilen mi-a spus să merg la tunelul ce duce spre vestiare. Acolo erau Hierro, Geremi, Helguera… Toţi cu figuri foarte serioase. Am întrebat cine vrea să facă schimb de tricouri cu mine. Nimeni n-a zis nimic, au tăcut toţi. A trebuit să accept până la urmă de la Savio. Am tricoul acum în locuinţa mea din România”.
Laurențiu Roșu a debutat la 22 de ani la echipa națională, pe vremea când impresiona la Steaua, promovat de Victor Pițurcă, cu care colaborase la tineret. A adunat 38 de selecții și a marcat 5 goluri pentru România. A participat și în campania de calificare la EURO 2008, dar n-a mai prins lotul pentru turneul final din cauza unor noi probleme la genunchi. A mai jucat la Huelva și Cadiz şi și-a încheiat cariera de jucător la 33 de ani din motive medicale. Are artroză de gradul 4 la genunchiul stâng şi cu timpul va fi silit să folosească o proteză. În ciuda problemelor medicale a dovedit că talentul la care a adăugat multă tenacitate te poate duce spre vârf.
Ca antrenor a fost secund la Vaslui, Petrolul, FCSB şi principal la Mioveni şi România U18. L-a urmat pe Contra la Damasc, în Saudi League, un campionat tot mai puternic şi, desigur, bine plătit. Succes moldoveanului nostru, care cu siguranţă va reveni în România ca A1, punând în valoare experienţa acumulată ca jucător şi antrenor. (Daniel DIEACONU)
