Viață de nomazi, cu mâncare gătită pe pirostrie, cu puradei zburdând liberi în fundul gol pe câmp, la marginea orașului și a societății, cu șobolanii alergând prin casă și miros de canalizare care se revarsă din baie odată cu apa murdară…

Lipsesc corturile, căruțele cu coviltir și frumoasele costume colorate ale țigăncilor care cântă și dansează în șatră. Lipsesc bucuria și libertatea.

Femeilor de aici, din strada Lunca Bistriței, cartierul Văleni II, nu le mai arde să cânte și să danseze. Și-au pierdut bucuria de a trăi, frumusețea obiceiurilor de altădată, într-un proces început cu decenii în urmă pe vremea comuniștilor, care nu le-a adus nimic bun. Sunt furioase sau blazate, în funcție de vârstă și de numărul de ani de când așteaptă să se schimbe ceva și în viața lor

Primarii orașului Piatra-Neamț au trecut, i-au văzut cum trăiesc, le-au promis multe, au plecat.

Ei au rămas tot acolo în câmp, izolați de restul lumii, la aproximativ 2-3 km de orice altă așezare omenească. Într-un loc în care nici salvările nu vin decât până la marginea cartierului Văleni I, pentru că drumul din câmp este plin de hârtoape și doar mașinile 4×4 reușesc să facă față unei astfel de provocări.

Cei mai mulți nu au locuri de muncă, singurele venituri sigure sunt ajutoarele sociale și alocațiile copiilor, iar bărbații mai lucrează cu ziua sau cu ora pe unde apucă.

Singurele utilități de care încă se mai bucură sunt apa și curentul electric. Locuințele lor sunt niște pătrate cu structură din beton, cu pereți de rigips, acoperite cu tablă. Unii s-au mai gospodărit, și-au pus gresie și faianță și carpete cu “Răpirea din serai”.

Elena: “Trăim cum putem, de azi pe mâine!”

Una dintre cele mai tinere familii de aici, 3 suflete, trăiește înghesuită în vreo 16 mp, într-o singură cameră, cu o mică bucătărie la intrare. În pat, lângă tatăl care are vreo 20 și ceva de ani, o fetiță frumușică dezbrăcată total, se înghesuie sub pătură, chicotind, să se încălzească.

În casă e curățenie, atât cât se poate, dar sărăcia străbate din lucrurile ieftine orânduite prin cameră. Chiar lângă ușa de la intrare, larg deschisă, tronează o sobă cu o mică plită, care nu pare să dea prea multă căldură iarna.

Elena, mama, o femeie frumoasă, cu ochi triști, are doar 21 de ani și vorbește cu modestie despre viața pe care o trăiesc.

“Eu am 4 ani de când sunt aici. Am venit de la Sarata. Trăim cum putem, de azi pe mâine: din alocația fetiței și din ce mai găsește el, pe ici pe colo. Eu am grijă de fetiță că are numai doi ani. Ajutor social nu mi-a dat, că am trecută o mașină pe numele meu. Am crezut că ajut și eu un om, nici nu-l cunosc, nu știu de unde să-l mai iau acu! Doamna Irina de la primărie mi-a spus că nu se poate, nu contează cât de veche e mașina, nu-mi pot da ajutor, că așa e legea! Eu unde mai găsesc de muncă, cu copil mic? Unde să o las? Mă trezesc, fac mâncare, fac curat, am grijă de fetiță, mai trec și eu pe la bar și aștept… bărbatul meu mai muncește pe unde poate… E greu, tare greu! Cum să ne descurcăm, ce să cumperi cu 290 de lei, cât e alocația? La magazin te duci cu 100 de lei și nu mai iei nimic“, spune așezându-și un fald de la fusta plisată până-n pământ.

Mă întreabă când îi mută, că așa vorbesc oamenii din vecini, că de la primărie le-au tot promis că îi mută în Speranța sau altundeva, unde să aibă și ei condiții mai bune.

La vot nu s-a dus, că nu are buletin și nici dacă avea nu s-ar fi dus, pentru că încă apare cu domiciliul în Sarata. De ce să voteze?! Mă întreabă cu un fel de reproș, pentru alte promisiuni?

Bărbatul ei, mai puțin vorbăreț, mai neîncrezător și mai comod, stă cocoțat în vârful patului și își gâdilă copila. Îl întreb ce lucrează și răspunde simplu: “Orice!”.

Cineva le-ar fi spus că, dacă mașina are peste 10 ani vechime, ar putea lua ajutor social, dar de unde să scoată ei acum actele de la mașină?

“Mulțumesc lui Dumnezeu, cum pot, cum nu pot, totuși fata tre‘ să aibă de mâncare. Că atunci când nu este, plânge! Mai gătim afară, la ceaun, la pirostii, mai am o plită de asta mică electrică… Nu știu ce să mai aștept. Poate să ne mută de aici, să ne deie și nouă, nu știu, ceva e mai bun. Până la toată urma nu suntem… Nu știu cum să vă explic, așa, aruncați, nu știu. Aruncați așa într-o zonă care nu le mai pasă la nimeni, nu?”, spune Elena frângându-și mâinile.

“Trăim ca șobolanii, noi și guzganii!”

Maria Bozu ne aștepta afară, cu mâinile puse streașină la ochi, gata de atac.

“Trăim ca șobolani, noi și guzganii! Să-i videți cum mișună pe ici! Că primăria nici nu vrea să vini, că să videți cum iese canalizarea… iuti, colo!  Am zis di atâtea ori să vini, că canalizarea o ieșât. Ni-o uitat! Nici nu vini să ne… să ni zicâ să… să facem curățenie, să facem, nu vreau! Primarul, care o ieșât acum, o vinit când o avut nevoie el, să-l votăm, atunci o vinit. O promis, o zâs câ ni mută, câ ni dă condiții acoloșa… Nu. Acu, nu vini! Nu mai vini. Am fost la primărie, nici nu vrea să ni vadâ! Cu viciul ăla, Saulciuc… cu el am vorbit… Dă-te-n casă, mamă, dă-te-n casă! Undi vii aicia în curu gol?! Du-ti câ ti bati mă-ta! Fugi!”, alungă Maria un copil dezbrăcat care stă gură-cască curios.

Se întoarce spre noi, trăgând adânc aer în piept să-și poată spune off-ul până la capăt: “Așa, ne-o lăsat în câmp! Zîcii câ tot ni mută, zîcii câ ni face drumu, zâcii câ ni face… șî nu ni faci nimica. Promisiune, nimica! Numai cu votarea o fost vorba să-l votăm șî atunci, gata! După votare, nici nu mai ne-am dus. Nici nu mai știu pi cini să mai votăm! Avem ajutor social… Mergi mulți, mulți copii di aici di la noi mergi la școală, la grădniță. Drumul ăla, nici salvarea nu mai vrea să vină!  Salvarea au refuzat să mai vină la noi, aici, din cauza drumului. Tot ni zâci să ni punim măcar pietriș pi drum, să ni facă așa, altceva. Să poată să vină salvarea, ferească Dumnezeu di ceva grav! Nu, nu… refuză salvarea să mai vină! Da. Îi rău! Uiti, fata asta are 4 copii mici, minori, șî uiti ci o ieșit acolo la ea… canalizarea. O canalizare. Ni-am dus la primărie di atâtea ori, nu numai eu, mulți di aici. Să vinâ să ni desfundă canalizarea. Nu faci nimic. Nu ni bagă în samă. Dar ni-o lăsat, chiar a nimănui așa, nu știu cum să vă spun, pierduți?! Am zîs că o să ni ducim cu tății la primărie să facim rivoluție, să facim scandal”

Se răsucește pe călcâie către bărbatul ei, care încearcă să o adune în casă, neîncrezător. Îl respinge din priviri și îi face semne agitată să o lase în pace, că știe ea ce face! Să-și spună ce are de spus…

“Avem apă, plătim apă, plătim curentul, plătim. Avem sobi, alții avem aragaz cu butelii, mai avem. Da, ce vreți să facem?”, ni se alătură Bianca, o româncă măslinie cu o fetiță atârnată de ea.

“Pânâ la urmâ n-avem ci faci!”, revine Maria Bozu, femeia căruntă care crește copii și dirijează toate ale casei cu mână de fier. Doar ea, la vârsta ei, are avantajul experienței, știe… și toaca-n cer!

“Trebuii să ni… Copiii la școală, e greu, că… Eu mai am doi minori, aici, acasă, dar am 9, normal, 9 copii… Ăia mai mari sunt la casa lor, însurați, ăștia doi cari-i mai am, cari mergi la școală. Și cei mari tot aici, în cartier… avem căși cu chirie, avem contracte. Primăria îi proprietar, noi suntem chiriași. Avem. Dacă n-aveam contract, nu făcea lumină. Nu ni punea!”

Mesaj pentru primar: “La tăți ni-i greu!”

“Da, Doamnî, dar îi greu, doamnî, îi greu, la tăți! Șî pentru noi, că nu vini nimini să ni mai bagă șî pi noi în seamă primăria asta, să ni facă șî nouă ci o promis!… Uiti, fimeia asta are fata cu handicap, fata ceea cu canalizarea crești 4 copii minori, bărbatul îi la pușcărie, ea singură!”

O întreb dacă ar primi-o primarul ce ar vrea ea să-i spună?

“Să vină să ni… cu canalizarea, să facă drumul, să ni… salvări, nu vrea să vină… Să ni facâ măcar, să ni bagă pietriș, să ni bagă aici. Să vină! Când mi-au spus, mi-au promis ei că vine cu ajutor social, că noi mai luăm ajutor social, doamnî. Șâ au zâs să mai punem oamenii la treabă, să mai așa, oamenii nu vreau până, nu, să ni ducem la primărie! Da? Șâ acum nici nu vrea să… Domnu primaru ăsta, care eu nu știu nici cum îl chiamă, ăsta nou… Nici nu vrea să vorbească! Da, dar numai cu mine, doamne? Cu tăți! Șâ-au zâs odată că mergem toți la el, că la tăți ni-i greu, să facem panaramă, toți cei albi s-au dus, toți, unii nu ni-au lăsat. Au zis că ne mută, doamnă, di aici pi la Speranța! Saulciuc, viciul, o zâs că toți cei albi stăm! Dacâ nimănui nu-i mai pasâ, cu tății ne-au lăsat așa, cum să zâc, pierduți, așa ne-au lăsat aici!”.

Încet, încet, oamenii încep să prindă curaj. Ies de prin case, se apropie să vadă despre ce-i vorba. Dacă-i de spus ce au pe suflet, toți au câte și mai câte de spus. Că nimeni nu-i ascultă măcar.

“Hai, fă, ieși că o vinit de la București să te filmeze!…”

…Strigă un țigan oacheș îmbrăcat curat, cu păr grizonat, deschizând o fereastră. Între timp ne poftește în casă să vedem în ce calvar de mirosuri pestilențiale trăiește, Bianca, o femeie de 29 de ani, care crește singură 4 copii. Cel mai mic are 8 luni și stă în fund în mijlocul patului plângând în continuu. Încercăm să ne înțelegem printre urletele micuțului și femeia povestește cum apa de la canalizare răbufnește mereu și că nu mai poate folosi baia. Chiar astăzi au venit cu vidanja, au scos din drum, dar la ea în casă au refuzat să intre, deși proprietar este primăria, ea doar plătește chirie.

Vorbește despre cel mic pe care-l duce la control în fiecare săptămână, la spital, pentru că mirosul și microbii de la canalizare care colcăie prin casă, prin bucătărie îl îmbolnăvesc.

Peretele este mereu ud și pare gata să cadă din aceeași cauză.

“Nu știu, nu pot să-mi dau seama! De ce n-or vrut să intre și la mine cu vidanja? Până acum m-am chinuit cu lumina, să-mi pun lumina. Mi-am pus lumina. Lumina o plătesc, apa o plătesc, plătesc tot. Dar nu înțeleg de ce nu disfundă, de ce nu face locul ăsta să fie mai bine? Că aici, în zona asta unde suntem noi, salvarea dacă vine, vine și cu poliție. Dacă vin, că se feresc să vină! Aveam fata și băietul din casă care țipă. Și mai am unul de 10 ani care a făcut 10 în mai. Și spre seară li s-au făcut mai rău, că avea rujeolă. Salvarea nu a venit, când au fost grav și el și fata. Și am înțeles, că în spital, am avut noroc, i-am zis că e minor, că are sub 2 ani, și n-am plătit spitalizarea. Altfel plăteam ca la hotel!”, povestește Bianca, vădit supărată și ațâțată de agitația din cartierul lor uitat de lume. Că a venit și la ei cineva să-i întrebe și să-i vadă cum trăiesc!

“Noi, aici suntem uitați!… Vedeți-mă!”

Pentru acești oameni face mult faptul că cineva a venit să le deschidă ușa, din afara comunității lor. Că cineva vine și chiar vrea să-i vadă cum trăiesc și să-i asculte.

“Noi, cum suntem aici, suntem uitați, doamne. Suntem uitați! Aici, în zona asta, unde suntem noi, că nu mai sunt așa multe familii!… Mai mulți oameni s-au luat și-au plecat de aici, că nu se poate să stai în domeniul ăsta unde suntem noi. Degeaba la noi merge copiii la școală, dacă nici apă caldă nu avem! Cu 4 persoane, cu mine și cu Binu suntem 6 persoane. Să stăm într-o cameră? Intrați să vedeți cum e într-o singură cameră cu 4 copii și cu noi doi 7. Uitați! Înțelegeți-mă și pe mine”, spune Bianca și se agață cu privirea de noi ca și cum am fi ultima ei speranță.

“Vedeți-mă dacă vreți să mă vedeți! Și eu pe timp de iarnă, uite așa stau cu ușa deschisă, că-i mai sănătos afară ca în casă. Și ca să stau, mai ales când mănâncă copiii, îi scot afară, că-i mai sănătos. Miroase foarte urât de la canalizare! Noi, aici, știți cum? Aici v-am lăsat, aici noi suntem uitați! Dacă ne ducem la primărie și trebuie să depunem pentru locuință, să nu ieși, mă, se uită în altă parte, că alea… Și vicele dacă-i ceri casă, dar nu, că nu sunt locuințe! Pentru alții sunt, dar pentru noi, ăștia de aici, ăștia din Văleni doi, nu este! Pentru mine ar fi ideal încă un ajutor social, dar, ce să faci? Uite, e la pușcărie soțul meu și am 4 copii, mama mea iarăși e bolnavă, nu poate să steie cu băiatul, că mi-ar sta. Am depus iar pentru ajutorul social, că m-am cununat cu el și trebuia să fac iar dosar. O venit și mi-a zis că trebuie să fac zile pentru ajutor! Unde las eu 2 minori? Păi ăsta de 8 luni, fetița, să mă duc să fac zile pentru ajutor?! Și sunt operată de cezariană, am dus o foaie la primărie, așa că acuma îmi dă iar, înapoi. Dar vreau să zic, sunt mame care are, uite așa, copii mici și fac zile pentru ajutor. Nu știu ce fel de primar, nu știu ce fel de primărie e! Nu au suflet, doamnă! În alte părți le-au dat la toată lumea, orice, tot felul de lucruri. Înainte se dădea alimente, se încărca cardurile astea de 200-300 de lei, acum nimic. Nimic, nimic!”, și greutățile și supărările Biancăi răbufnesc precum un gheizer.

“Deci, îți vine să-ți iei copilul și să te duci în lume să nu mai vii înapoi. Nu se mai dă nimic acum! Să dădea, uite, înainte se dădea lapte praf de la primărie, de exemplu. Copilul meu n-am putut să-i dau piept, că am prins o infecție la operație din spital. N-am făcut, că puteam să-i dau în judecată, de la spital, pentru că vede Dumnezeu, puteam să mor pe chestia asta la operație! Și atunci când am avut-o infecția aia, n-am putut să-i dau piept la copil. Și cu laptele mi-e foarte greu! Am noroc cu nașă-sa că-i aduce lapte praf și pampers”.

“Și aici sunt oameni!…”

Bianca e convinsă că în spital a îmbolnăvit-o nepăsarea cadrelor medicale, mai ales atunci când este vorba despre femei de etnie, e nemulțumită de modul în care este tratată peste tot, ca un nimeni. I se pare uneori că este transparentă, că lumea se uită prin ea și că nimeni nu-i vede și nu-i înțelege durerea.

S-a dus la primărie să facă cerere pentru ajutor social, că nu poate munci cu atâția copii mici. Ea nu știe carte prea multă, știe să citească, dar la scris încă întâmpină greutăți. A rugat pe cineva, un birocrat, să o ajute să completeze cererea. Și a fost tratată ca ultimul om, luată în râs că nu știe carte, făcută de rușine față de ceilalți oameni.

“Nu-i frumos chestiile astea, doamnă! Sincer, vă spun. Nu, nu, nu, nu se poate!”, și își șterge apăsat o lacrimă care-i alunecă în barbă, supărată și pe slăbiciunea ei de femeie.

Soțul ei are de făcut 3 ani de pușcărie pentru un furt, cum să nu fure dacă nu aveau cu ce hrăni copiii? Se întreabă și acum nedumerită că tocmai ei i s-au întâmplat toate.

Ce să facă ea, să moară cu primarul de gât? Copiii merg iarna la școală, pe jos, prin zăpadă câte 2-3 km, nimeni nu-i întreabă dacă îi dor picioarele. Trebuia să le facă și lor măcar o stație de autobuz. Sunt pui de țigan, ăștia sunt rezistenți, zice lumea.

“Și aici sunt oameni, nu sunt animale. Și cu animalele se poartă mai frumos”, oftează femeia. Intră în magazin și uneori vânzătoarea întoarce capul, se face că nu o vede.

Se simte păcălită, nu numai de primarii care cer voturi și apoi, imediat, îi uită. De întreaga lume care se face că nu o vede. De sistemul care, în aparență, îi consideră oameni și le oferă o șansă să treacă bariera naționalității, dar în realitate totul este doar un paravan de mucava în spatele căruia trăiesc oameni reali, cu necazurile și cu durerile lor. Pe care statul român îi ascunde, îi uită, nu-i vede!

Sunt și ei născuți în România sub același soare, chiar dacă au pielea mai închisă la culoare.

Vecina ei are o copilă mică cu handicap. Fetița nu merge și soțul ei e la pușcărie. Ce vină are copilul acela că are un handicap sau că tatăl este închis? Alina, are 35 ani și 5 copii, din care 3 i-a luat statul. O altă poveste tristă de viață pe care nimeni nu vrea să o audă. Vrea să-i dea și ei primăria o locuință socială, măcar pentru că are copilul cu handicap grav, dar primește numai uși trântite în nas și indiferență.

“Pe vremea lui Ceaușescu era raiul!”

Un bunic înconjurat de femei și copii ne întâmpină cu un zâmbet cald. Vrea să știe ce facem acolo, de ce am venit. Ne povestește cum în tinerețea lui a lucrat ca miner în Valea Jiului și cât de bună era viața lui atunci. Tineretul primea casă, loc de muncă, nu conta că ești țigan sau altă etnie. Munceai, primeai leafă, trăiai. Acum culoarea pielii face diferența cu adevărat.

Tinerii nu sunt angajați, sunt lăsați să moară de foame, până când ajung să fure sau să dea în cap și înfundă pușcăria. Pentru că sunt țigani sau mai oficial etnici romi.

“Pe vremea lui Ceaușescu era raiul! Munceai, aveai ce mânca, aveai cu ce să-ți hrănești familia. Trăiai. Acum? …”, spune cu un soi de mândrie melancolică în glas.

Ne arată locuința lui, cu gresie și faianță pusă chiar de el. Ne povestește cum în barăcile în ruină de alături au trăit 10 ani câte 7-8 suflete, înghesuiți care cum puteau. Cum a reparat chiar el multe dintre locuințele stricate tot de-ai lui, din comunitate, ca să aibă unde locui noii veniți sau copiii, care-au crescut între timp, ai celor din barăci.

“…era raiul!” Ne ajunge din urmă gândul melancolic al bărbatului în timp ce mergem pe drumul desfundat, plin de hârtoape, gropi și bălți către oraș.

Două lumi atât de apropiate în esență, despărțite de ochii care nu văd, de urechile care nu aud și de gurile care tac.

Angela CROITORU

Imagini și montaj: Bogdan Călian