Piatra Neamț va găzdui duminică, 25 mai, un spectacol de gală cu Nicu Alifantis și Zan, o seară a muzicii, poeziei și emoțiilor. Despre Nicu Alifantis se pot scrie romane, este un reper a tot ce a însemnat act artistic autentic, un artist complet care a fascinat generații. Melodiile sale ”Ce bine că ești”, ”Ploaie în luna lui Martie”, ”Emoție de toamnă”, ca să amintim doar câteva, vor rămâne printre cele mai iubite și valoroase din istoria muzicii românești. Teatrul Tineretului a avut în timp, în perioada sa de glorie, în Nicu Alifantis un genial creator de muzică de teatru. Spectacolele ”Nevestele vesele din Windsor”, sub regia lui Alexandru Tocilescu, ”Proștii sub clar de lună”, de Theodor Mazilu, în regia lui Nicolae Scarlat, ”Burghezul gentilom”, Moliere, în regia lui Iulian Ursulescu, ”Crima din Strada Lourcine”, Labiche, în regia lui Vlad Mugur pot sta oricând mărturie. Cu câteva zile înainte de spectacol maestrul Alifantis a avut amabilitatea de a răspunde la câteva întrebări.
– Nicu Alifantis, din nou la Piatra Neamț, pe 25 mai, cu un spectacol aniversar Alifantis&Zan. Cu ce anume veniți în fața publicului nemțean, care sunt reperele spectacolului?
Păi, vin cu Zan, alături de care am reușit să petrec 30 de ani din viață pe scenă, în studio, la repetiții. Povestea celor 30 de ani alături de Zan, pe scurt, sună așa: în 1995, sfătuit de prietenul Doru Căplescu, i-am invitat pe Virgil Popescu, Răzvan Mirică, Sorin Voinea și Relu Bițulescu să mi se alăture pentru a înregistra albumul „Voiaj”. Nu mi-a trecut prin minte la acea dată că, alături de acești oameni, aveam să-mi petrec următorii 30 de ani, concertând prin țară, străinătăți, înregistrând albume, legând prietenii, văzând cum ni se nasc sau cresc copiii, nepoții… Se pare că titlul primului album, „Voiaj”, avea să ne fie predestinat. O perpetuă călătorie cu oameni, printre oameni, pentru oameni… Și toate acestea 30 de ani în aceeași componență, premieră în showbiz-ul românesc. Povestea merge mai departe! Cât despre spectacol vă pot spune doar atât. Va fi unul simplu, fără paiete, fără efecte speciale spectaculoase, cascadorii, explozii sau ținute în trend. Vor fi doar muzici, poezii, emoții, povești pornite din sufletul nostru al celor de pe scenă pentru sufletele celor din sală.
– Pentru nemțeni, 1978 înseamnă anul întâlnirii cu muzica lui Nicu Alifantis pe scena TT-ului de la acea vreme, care la rândul său se întâlnea cu marele Alexandru Tocilescu, Toca, cum era cunoscut. Cum a fost întâlnirea pentru dv? Pentru iubitorii teatrului a fost fascinantă.
După Teatrul „Maria Filotti” din Brăila, teatrul în care am ucenicit și unde am învățat abc-ul scenei, Teatrul Tineretului este al doilea teatru al meu de suflet. La acea vreme, TT era unul din cele mai apreciate din țară. Când venea Teatrul din Piatra Neamț în turneu la București toate teatrele din Capitală tremurau. Pentru că repertoriul, echipa de actori, regizorii, montările în sine, toate erau fascinate și pline de o energie greu de definit. Câțiva ani buni din acest teatru au plecat fie la București, fie spre marile teatre din țară, actori extraordinari. A fost pepiniera marilor valori. Pentru mine, dacă la Brăila am absolvit școala primară și gimnaziul în ale teatrului, la Piatra pot spune că am urmat cursurile universității. Colaborările pe care le-am avut cu Alexandru Tocilescu și, mai târziu, cu Vlad Mugur, au fost absolut fascinante. De la prima lectură a textului și până la premieră, totul era încărcat de o efervescență creatoare fără margini.
– Nicu Alifantis, 50 de ani de muzică bună, cu care ați intrat în inima românilor. În limbaj oficial, cam de lemn, putem sintetiza: muzician, actor, poet, cântăreț și compozitor, exponent al muzicii folk și de teatru din România. Ce v-a fost mai aproape dintre toate aceste?
Greu de spus, pentru că în tot ce m-am implicat am făcut-o cu credință, cu multă dăruire sufletească, cu multă ardere și mai ales cu respect. Astfel am devenit dependent de limba română, de muzica bună, de poezie, de teatru, de scenă și public. Un act de creație artistică dus la bun sfârșit înseamnă o descărcare de acumulări de trăiri, emoții, sentimente de care odată eliberat te lași pradă altor și altor acumulări, indiferent că se întâmplă în muzică, poezie sau teatru. Așa că toate îmi sunt aproape pentru că vin din mine, din adânc, sunt ale mele.
– Vorbeam de întâlnire cu TT-ul și Toca. În timp ați avut și alte întâlniri fabuloase: Nichita, Andrieș, Mircea Vintilă, regizori și actori importanți. Dv, cel care erați angajat la un moment dat, dacă greșesc, îmi cer scuze, ca tâmplar la teatru. Aș asculta o melodie și o poveste de-a dvs. și cred că s-ar face de vreo 50 de spectacole. Care a fost cea mai importantă întâlnire pentru Nicu Alifantis?
Toate. Întâlnirile sunt extrem de importante, iar pentru mine au însemnat cel mai important bagaj de care nu mă despart și pe care-l port cu deosebită grijă toată viața. Indiferent că vorbim de un om, de o carte sau un spectacol, un animal, de la fiecare ai câte ceva de învățat. Mi se pare extraordinar, nu-i așa? Mi-e greu să fac o ierarhie a întâlnirilor de care am avut parte, așa că mulțumesc fiecăreia în parte pentru tot ce mi-a dăruit și mă rog să mai am parte și de altele.
– Care ar fi regretul carierei lui Nicu Alifantis?
Nu am regrete. Sunt absolut împăcat cu mine și cu oamenii din jurul meu pentru tot ce am făcut pentru ei. Singura apăsare pe care o simt e Timpul și-atât.
– Vă deranjează să vorbim un pic despre statutul artistului la noi? Cum a evoluat el, de la borna de dinainte de ’89 și până astăzi? Simțiți că respectul cuvenit corifeilor scenei românești este cel meritat sau de cele mai multe ori este unul conjunctural și meschin?
Respectul față de artist a evoluat? Dimpotrivă aș spune eu. Asist cu neputință și oarecare tristețe la o deteriorare a acestuia, iar motivele sunt multe și dureroase. Nu vreau să intru în amănunte, dar dacă privești cu atenție în jur constați cât de tare s-a alterat educația de acasă și a sistemului școlar mai ales. Cel mai trist îmi pare că și artistul începe să se îndepărteze de el însuși distrugându-și respectul de sine. Și-atunci de ce te mai miri? Suburbanul invadează agresiv, valorile se voalează, ne îndepărtăm de identitatea națională, de cultură, de noi înșine. Societatea se îmbolnăvește văzând cu ochii și îi trebuie neapărat un leac. Probabil că la un moment dat se va găsi o soluție, sper!
– Gustul publicului se schimbă destul de repede. Cum ați reușit să rămâneți un artist la modă într-o perioadă în care asistăm la o manelizare a actului artistic.
Prin credință în mine și în ceea ce fac. E foarte simplu să faci compromisuri, dar la ce ajută? Mi-e greu să mă mai schimb după atâția ani, după atâta muncă depusă pentru a-mi găsi propriul drum. Ar fi păcat să mă îndepărtez de mine pentru că m-aș îndepărta și i-aș dezamăgi pe cei din jurul meu, care cred în mine. Nu pot face asta!
– Un salut pentru Piatra Neamț.
Fie ca Pietricica să vă fie pavăză, așa cum v-a fost ani și ani și ani! Toate cele bune!
A consemnat V. BĂLĂNESCU
