Neamul românesc a avut pictori de mare valoare, mulţi dintre ei cu recunoaştere internaţională, pânzele lor apărând la marile licitaţii cu preţuri nu foarte uşor de plătit. Tablourile lui Grigorescu sunt şi astăzi (sau mai mult astăzi ca mai demult) bine preţuite, astfel „Ţărancuţă odihnindu-se” a fost adjudecat cu 365.000 de euro în 2024, un record al pieţii de după 1990. Nicolae Grigorescu este protagonistul „tabloului” nostru.
S-a născut la 15 mai 1838 în satul Pitaru din comuna Potlogi a judeţului Dâmboviţa, fiind cel de-al şaselea copil din cei 7 pe care îi avea familia Ion şi Ruxandra Grigorescu. Nicu avea 5 ani când tatăl lui a murit, lăsând în urmă o familie covârşită de lipsuri şi nevoi. Dar mama, croitoreasă cu bun meşteşug, a gândit că mai mare le va fi aliverişul la Bucureşti şi astfel s-au stabilit la o rudă din Mahalaua Cărămidarilor: „Din umbra aceasta, din cuibuşorul acesta ascuns în fundul unei mahalale din marginea Bucureştilor s-a ridicat marele Grigorescu… Singur s-a ridicat. Era un copil delicat, sfios, care se uita în juru-i cu ochii pururea proaspeţi ai nevinovăţiei, ai acelei naivităţi divine care a fost farmecul puterii lui şi care niciodată nu l-a părăsit”, scria Alexandru Vlahuţă, urmărindu-i zbuciumata copilărie. „Cu acul ne-a crescut biata mamă. Şi o dată n-am auzit-o plângându-se ori blestemând, ori spunând vreo vorbă rea. S-a trudit sărăcuţa de ea şi-a învăţat singură să citească şi să scrie ca să ne poată învăţa şi pe noi puţină carte. Că ce şcoli erau pe vremea aia?”, îşi amintea artistul mai târziu.
La Bucureşti, Nicu intră ca ucenic la un iconar să învăţe meserie. Era pus la tot felul de munci şi mai puţin la pictură. La un iconar celebru la acea vreme, Anton Chladek, unde a stat doi ani, a cunoscut oameni din înalta societate şi, mai ales, a deprins, fineţea realizării miniaturilor. Schimbă meşterii, dar e cam la fel la toţi, dar furase deja din meşteşug şi pe la 12 ani lucra pe cont propriu: iconiţe semnate „Nicu”, pe care le vindea şi banii erau sprijin pentru familie. „Era vară. Duminica mă duceam la obor. Îmi aşterneam hăinuţa jos, îmi întindeam marfa pe ea şi-mi aşteptam muşterii, ca orice negustor. Treceau femei sărace, oameni de la ţară, mă întrebau cine le-a zugrăvit, le spuneam că eu… şi cumpărau, bieţii oameni, ziceau că-s icoane cu noroc, de la copil nevinovat. Doamne, cu ce bucurie am venit eu acasă după cea dintâi afacere a mea! Făcusem vreo 10 sorcoveţi, şi când i-am pus mamei în mână, s-a uitat la bani, apoi la mine, şi m-a întrebat îngrijată de unde-s – că eu lucrasem pe ascuns icoanele. Când i-am spus, m-a sărutat, a dat să zică ceva, şi s-a întors repede cu faţa spre fereastră, că-i venea să plângă. Aceea a fost, poate, cea mai fericită zi din viaţa mea. Eram mare – aduceam parale în casă, bucurie la ai mei, cu munca mâinilor mele… Cine mai era ca mine!“, scria peste ani Grigorescu.
La 18 ani, împreună cu fratele lui, Ghiţă, pictează mănăstirea Zamfira din apropiere de Ploieşti. Acolo se îndrăgosteşte pentru prima data: „Eram de 15 ani când meşterul care zugrăvea biserica de la Zamfira m-a luat cu el să-i fac sfinţii de la catapeteasmă. Acolo, am cunoscut o fetică, tot aşa cam de vârsta mea. Foarte frumoasă. Avea nişte ochi mari, albaştri, şi-n toată figura o expresie dulce, de-o cuminţenie îngerească. Şi, nu ştiu cum, că ne-am împrietenit. Seara, când isprăveam de lucru, ne întâlneam în grădina bisericii. Era vară, linişte, frumos ca-n vis”. A pictat-o şi meşterul Isaiia a văzut: „Bravo, mă băiete, să trăieşti! E cel mai frumos înger pe care l-ai făcut tu. Leită Măriuca popii, da’ parcă-i şi mai frumoasă aici”.
Este conştient că, pe lângă talent, are nevoie şi de studii şi face o cerere în 1856 pentru o bursă în străinătate, dă şi un concurs, la care este admis, dar nu avea bacalaureatul şi în locul lui este trimis un fecior mediocru de negustor bogat. I se oferă însă oportunitatea de a picta biserica unei mănăstiri mari de măicuţe din Moldova: Agapia. „Toată noaptea visam numai îngeri şi scene religioase. Erau zile în care tot ce făceam, tot ce făcusem mi se părea trist, fără viaţă, fără armonie, şi atunci îmi venea să las toate baltă şi să plec în lume“, îşi amintea artistul, iar Alexandru Vlahuţă nota: „Trei ani frumoşi în acest loc retras, al cărui nume înseamnă iubire. Toată întârzierea, toată vremea asta de aşteptare, petrecută în ruga cea mai curată a muncii, s-ar zice că e un noviciat – o pregătire a sufletului pentru a putea intra în tainele artei“. Şi speranţele că va găsi banii necesari pentru a ajunge la o şcoală artistică importantă din Occident.
În 1858, Nicolae Grigorescu începea pictarea întregii Scripturi. A durat aproape 3 ani, în stilul Renaşterii, dar Grigorescu îşi găseşte sfinţii printre ţărani şi călugări şi maice, cu feţe ridate, cu piele arsă de soare şi bătută de vânt, cu mâini aspre şi muncite. Uneori pictorii şi-au pictat propriul chip printre sfinţii, de obicei la vedere. Grigorescu a ales un loc mai înalt şi întunecat din tâmplă şi abia după aproape un veac a fost observat. Un anume Daniil Proorocul are chip tânăr, cu plete şi barbă castanie şi o expresie deschisă şi şăgalnică.
În perioada cât a pictat la Agapia, printre oaspeţii mănăstirii s-a aflat şi Mihail Kogălniceanu, ministrul lui Alexandru Ioan Cuza, care a apreciat calitatea lucrărilor şi a insistat ca Grigorescu să primească o bursă pentru studii în străinătate, fără niciun concurs sau diplomă de studii secundare. Astfel a primit o bursă de studii la Paris. La 20 septembrie 1861, Nicolae Grigorescu pleacă la Paris, bursa fiind de 260 de galbeni, neîndestulătoare, dar era un început.
Avea 23 de ani şi era dornic să înveţe şi să arate ce ştie. Intră la Şcoala de Belle-Arte, frecventând atelierul lui Sebastien Cornu, unde este coleg cu Renoir. A realizat o serie de copii după vechii maeştrii ai picturii, urmare a numeroaselor sale vizite la Muzeul Luvru. Câştigă un concurs cu subiectul „Pictaţi un arbore” şi se alătură în satul Barbizon unei pleiade entuziaste de pictori: Rousseau, Corot, Millet, Daubigny şi Courbet.
Dorul de ţară îl determină să se întoarcă. Din păcate, cererea sa de a obţine un post de profesor la Şcoala de Arte Frumoase nu a putut fi soluţionată favorabil. Colindă ţara şi crează: Peştera Dâmbovicioarei, Târla pe Bărăgan sau Bărăţia din Câmpulung. Se întoarce în Franţa. Pune pe pânză Apus de soare, Cărare în pădure, Ţăran la sapă, Ţăran odihnindu-se, La han la Barbizon, Femeie cosând, Bătrâna cu coşul sau Bătrâna cu gâştele. Întors la Paris, începe să fie preţuit în cercurile pariziene, iar lucrările lui să fie căutate, dar bursa i se sfârşeşte şi se întoarce în patrie, unde vinde mai multe picturi lui Mihail Kogălniceanu, Costache Negri, Vasile Alecsandri sau Alexandru Odobescu. Încurajat de succes îşi deschide o expoziţie personală. Aproape jumătate din lucrări îi sunt cumpărate, obţinând o sumă considerabilă pentru vremea acea, cu care a plecat la Constantinopol, apoi în Italia, pentru a-şi desăvârşi studiile.
Pânzele lui Grigorescu ilustrează teme din cele mai variate: portrete, peisaje, naturi moarte. Apare şi tema ţăranului, căruia Grigorescu i-a închinat o covârşitoare parte a creaţiei sale. Carul cu boi pe lângă care păşeşte agale un ţăran ostenit, femeile torcând sau pregătind mămăliga, spălătoresele de la râu, ciobani sau ciobăniţe cu turma, fete întorcându-se de la fântână, margini de târg sau cărăuşi la popas sunt subiectele pictorului, dovedind adânca lui cunoaştere şi dragostea faţă de natura patriei şi faţă de oamenii ei: Ţărancă din Muscel, Ţărancă cu fluierul, Ţăranca din Bolău, Capul de fată, Fata cu cunună de cozi pe cap, Pe gânduri.
La 1877, devine şi pictor de front, alături de Sava Henţia, Carol Popp de Szathmary şi Gh. Demetrescu Mirea. Lucrează după natură şi zugrăveşte tablouri şi scene de luptă pe deplin realiste cu un puternic dramatism: Atacul de la Smârdan, În valea Rahovei, Convoi de prizonieri, Spionul sau Santinela dau impresia covârşitoare a realităţii. Atacul de la Smârdan impresionează pe toată lumea. „Soldaţii noştri sunt nişte bravi şi zău c-am avut poftă să viu să-i desenez aci, în această baie de foc. […] S-ar putea întâmpla să rămână ceva din opera mea care să amintească mai târziu lumii întregi că soldatul român n-a crâcnit în faţa gloanţelor, după cum n-a crâcnit nici în faţa mămăligii”. Scriitorul Barbu Ştefănescu Delavrancea vorbea cu admiraţie despre Atacul de la Smârdan spunând că „Pe oamenii din popor i-a admirat şi i-a glorificat Grigorescu, căruia i se umpleau ochii de lacrimi când îşi amintea de vitejia lor”.
Primeşte atenţia oficialităţilor, care caută să-l îndepărteze de temele sociale şi abundă comenzile de care cu boi, ţărăncuţe, ciobănaşi şi rutina ia locul emoţiei creatoare autentice. Prea tîrziu, zice el, se bucură de atenţie: „Nu ştii cât sunt de nefericit: am îmbătrânit, nu mai pot lucra şi regret timpul preţios ce am pierdut. Dacă statul mi-ar fi făcut măcar un modest atelier acum câţiva ani, când aveam abia cu ce trăi, dar când eram în putere, câte pânze de valoare pentru neamul nostru n-aş fi făcut… Ce-aş fi lăsat după mine! Aşa, a trebuit să fac cum puteam pânze pe o sută, două de lei… şi am pierdut un timp nepreţuit cu care nu mă voi mai întâlni…”, mărturisea artistul.
„Rapsod al pământului nostru” îl numea numea Vlahuţă, unul dintre marii săi admiratori. Nicolae Grigorescu s-a stins din viaţă la 21 iulie 1907 la Câmpina. În atelierul său, pe şevalet, se afla o ultimă schiţă ce-şi aştepta penelul: „Întoarcerea de la bâlci”…
Prof. dr. Daniel DIEACONU
