Își fură singuri viața, trăind într-o promiscuitate greu de înțeles, conduși doar de instinctul de a supraviețui. Fără ambiții, fără viitor! Își conduc orbește proprii copii pe același drum, un destin furat încă de la naștere. La periferia Romanului, într-o fostă fermă de vaci desființată, pe strada Fabricii (nume ce vine de la Fabrica Danubiana – producătorul de zahăr), în urmă cu mai bine de un sfert de secol Primăria Roman, condusă de Dan Cărpușor, a investit în fostele grajduri construind locuințe cu o cameră sau două care arătau, cum spunea cineva, “Neckermann”! Pe lângă cei stabiliți atunci au început să vină tot mai mulți etnici de prin comune nemțene, de prin țară, astfel încât “în vremurile de glorie” trăiau aici peste 1.500 de suflete, jumătate dintre ei copii.
Copiii de atunci au crescut, sunt adulții de acum, care în mare parte au plecat în lume în căutarea a “ceva mai bun”, iar cei rămași trăiesc în niște spații insalubre, aruncând gunoiul să putrezească acolo unde nu mai stă nimeni. Mirosul este insuportabil, bacteriile și microbii și-au găsit mediul ideal, mizeria și neputința devenind aproape normale pentru cei care trăiesc aici. Dintre cele 4 hale, cărora ei le spun blocuri, 3 sunt în ruină, este imposibil să mai stai acolo. Singurul în care condițiile sunt cât de cât normale este “Blocul 4”. Aici l-am găsit pe Romel Stoica, un bărbat de vreo 60 de ani care s-a autointitulat șeful sau bulibașa lor. El sună la primărie când au nevoie de ceva. Iar primăria a devenit – de voie, de nevoie – un sponsor neoficial al acestei neputințe perpetuate, cheltuind an de an undeva la 2-3 miliarde de lei vechi. Trei sferturi dintre romașcani nici măcar nu-i vor acolo, sătui de veșnica lor lamentație, dar mai ales din cauza interlopilor, hoților și prostituatelor care s-au aciuat în acest ghetou periodic. De 3-4 ori pe an, mascații și jandarmii fac razie aici pentru a-i ridica.
Țara țiganilor
Romel vorbește pe un ton autoritar, important, dezavuând modul de viață al colocatarilor săi – care este și al lui! – și transformându-se într-un fel de purtător de cuvânt al primăriei. Mai ales că, lângă Blocul 4 mai multe utilaje și angajați ai primăriei, trimiși de primar că “a venit presa”, adună tonele de gunoi. Au mai adunat și luna trecută, odată cu lucrările de la curățenia de primăvară! Un băiat la vreo 9 ani, pe aleea dintre două hale, adună cu o lopată și el, după putere, într-un soi de antrenament pentru o posibilă angajare pe vreun șantier de construcții. Îl întreb pe Romel dacă reprezintă oamenii sau primăria. “Oamenii!”, zice el și-mi prezintă o statistică a cartierului. Acum au rămas doar câteva sute de oameni, repartizați în cele 48-52 de locuințe din fiecare hală.
Critic, starostele neoficial din Fabricii ne explică cum primăria îi ajută mereu, le plătește apa, care există undeva pe la mijlocul halei la un robinet montat la o chiuvetă de metal, lumina, le repară și le schimbă sobele, geamurile și multe altele. Dar, niciodată nu este de ajuns! Țiganii strică totul imediat. “Întotdeauna ne ajută primăria! Face omul o cerere și una alta apelează, domnul primar ajută. Dacă ei nu le îngrijesc… Uitați, câtă curățenie, frumos! Igienă, curățenie. Dar dacă ei nu mențin, aruncă gunoaiele pe geam, primarul ce să facă? Să vină să le facă curățenie?…” Îl întreb dacă ei se consideră țigani sau români. “Dar, ce, țiganii au țară?”, îmi replică cu un soi de uimire în glas. “Noi suntem și țigani și români! Dar, dacă suntem născuți aici, în România, nu suntem români?!”.
Valeria – mamă, prostituată, cerșetoare și bunică!
O femeie îmbrăcată într-un halat ponosit, roz, ne abordează direct vrând să știe dacă am venit să le dăm vestea cea bună: “Ne mutați de aici, doamnă?”. Valeria are una dintre cele mai cutremurătoare povești de viață dintre oropsiții ce-și duc traiul, de pe-o zi pe alta, în favela de aici. Întoarsă de ceva timp din pușcărie, așteaptă ca și băiatul ei, de 22 de ani, să-și termine de ispășit pedeapsa. Feciorul ei a primit 5 ani după gratii și accentuează cu importanță și nedumerire în același timp: “Fiindcă o furat un hanorac! Nu avea cu ce să îmbrăca și-o luat un hanorac, atât!”. Înainte de cei 3 ani cât a fost închisă, Valeria practica cea mai veche meserie din lume. Spune că nu-i este rușine cu asta. Avea copii de crescut, facturi de plătit și nimeni nu o angaja. Venită de la Bacău, unde bărbatul i-a murit de cancer, când ea era încă o puștoaică cu doi copii de gât, mare parte din tinerețe și-a petrecut-o pe străzi, dând satisfacție unor străini pentru bani. Și banii ajungeau la peștii pe care i-a avut în timp. Nu că ar fi vrut, dar legile străzii trebuie respectate, astfel dispari subit.
Ultima ispravă a fost că, într-un moment de furie, i-a șterpelit bărbatului care-i aducea clienții banii pe care tot ea “îi produsese”. Și peștele a reclamat-o la poliție. Femeia a primit 3 ani de pușcărie, în timp ce reclamantul nici măcar nu a fost întrebat de sănătate, cum s-ar spune. Era de presupus care erau relațiile dintre cei doi, dar nici poliția, nici instanța nu și-au bătut capul cu asta. “Am furat. N-aveam ce să dau să mănânce la copii!”, recunoaște Valeria. A renunțat să se mai prostitueze după ce revenit de la închisoare. Că își făcea copiii de râs în lume și de-acum are și ea 40 de ani. Mai afectată decât de cei 3 ani la mititica, Valeria pare să fie de faptul că “Mi-o căzut geamul în cap! Noroc di concubinu meu, câ el pleacă dimineața la muncă. Noroc câ m-o țânut el! Rămâneau copiii fără mamă și cine mai avea grijă de ăștia mici, de nepoți?”. Arată spre o fetiță care se joacă afară, în praf, cu o bicicletă de plastic fără roți. Este unul dintre cei doi copii ai fetei ei, plecatî de acolo, că nu avea “cum să mai trăiască așa!”. Băiatul care-i la pușcărie stă tot acolo, cu sora lui. Este total nemulțumită de primărie, care, în opinia ei “Nu faci nimic pintru noi! Am chemat sâ-mi schimbi geamu, câ-mi bătea vântul în casâ! Nimic! Ușa tot eu mi-am schimbat-o, câ s-au bătut unii, s-or izbit în ea și-or strâcat-o! Nimic nu fac pintru noi, nimic! Nu zâc că-mi dă ajutoru social, 340 di lei, mă ajută. Îmi dă cantină, dar numai la o parte din copii, ceilalți nu are suflet șî ei, nu mănâncâ?… Am fost amărâtă, doamne! Mă duceam înainte, vai di capu meu, eram tânără, mă duceam pă combinații, pă centură! Da, mă duceam. Ca să cresc copiii. De ce să mă feresc? Acu m-am cumințit. Nu mai mă duc pă treabă, am 40 de ani. Copiii mari, mă face de râs. Am vinit di la Bacău, mi-a murit soțul meu, primul tatâ la copii. Mi-a murit, di cancer. Am vreo 20 de ani de când sunt aici!”
Povestiri din “No man’s land”
Dimitriana are 49 de ani, crește copiii ei și pe cei de la una dintre fetele ei, care are 20 de ani, două nepoate și-un nepot. Se-ncurcă când trebuie să-i numere, câți copii o mai fi având, cu tot cu cei veniți la pachet cu bărbatul ei? Cu toții trăiesc în blocul 3, 13 persoane în două camere, dorm câte 3-4 pe câte-o canapea extensibilă. Bărbatul ei are 61de ani, dar nu muncește, “fiindcă-i bolnav tare!”. Copiii mai mari merg la școală la Fundația franciscană ”Pacea” din Roman. Primesc ajutoare sociale și alocațiile copiilor, cantină socială, cu mâncare caldă pentru o parte dintre membrii familiei. “De 25 de ani stăm aici. Am stat pe Cuza Vodă, de acolo om vinit aici, ni-o dat primăria locuință cu două camere aici. Ci să facem? Eu mă duc și-aduc mâncarea caldă de la cantină, 6 porții, pâine, îi împărțim la toată lumea. Ni dă borș, pilav, salatâ di cartofi, fasoli, mazări, păstăi, mâncăricâ di păstăi. Șî un pic di cărniță. Da, da, di vită, di porc. Salamuri, ulei, făină di popușoi”, spune Dimitriana. O întreb la ce se așteaptă de la viitor? “Da, eu știu, doamnă?! Nu știu cum o sâ fie. Parcă- i mai rău!…” Cât stăm de vorbă cu Dimitriana, Valeria se apropie și ea să-și enumere așteptările:
“Să ne ajute șî pi noi cu niște Pampers, cu lapte, cu mâncare. Nu vrem bani! Nu știu câți bani zici lumea câ ni dă… Dar, sâ ni ajuti șî pi noi cu alimente, cu mâncare. Dacă nu avem din ajutor social, dacă eu iau acum… nu știu ci sâ plătesc întâi, facturili, mâncarea? Să dădeau de iestea de la Uniunea Europiană, alimenti, nu ne-o mai dat! Eu iau ajutor social, dacâ mă crezi, nu știu cum să mă împărțesc. Să mă duc să-mi iau mâncare, să mă duc să-mi plătesc lumina, să mă duc să-mi iau șî niști pastili, că am febron. Eu nu mă duc în spital sâ mă operez, câ am febron. Nu, păi când mi-o ajuns banii? Dar trebuii o pijama, îmi trebuii un chilot, îmi trebuii un… șosete, îmi trebuii și mia, ca femeie, nu? Dacă sunt pregătită, mă operează!”, se caină Valeria în timp ce-și întinde rufele la soare, în fața halei. Înăuntru e întuneric și ziua și noaptea. Pe holuri, becurile se fură aproape instant, după ce sunt schimbate.
El zace la doi metri sub pământ
Din spate se apropie un bărbat cu părul alb, cu o haină de iarnă mai unsuroasă, cu patina timpului. “Bun. Și eu când m-am dus la ambulanță, mi-a spus: ești pregătit? Adică cum să fiu pregătit? Dacă sunt pregătit. Dacă am bani, da?”, vociferează cu indignare bărbatul. Trăiește aici, în Fabricii de la început, venit de la casă, de pe lângă Biserica Catolică din Roman. A lucrat la o întreprindere vreo 13 ani și pe șantier, în construcții. Dar pensie nu primește pentru că nu are suficientă perioadă de cotizație, primește un ajutor social de la primărie de vreo 300 de lei și tot “căutatul comorilor prin gunoaie” e singura soluție și pentru el. Aici, în Fabricii, a crescut 12 copii. Au crescut mari, au plecat care prin țară, care peste hotare. Omul a rămas singur, să-și ducă traiul cum poate, de pe o zi pe alta. Este foarte pornit pe medicul care a refuzat să-l opereze. “Am o iernie biliară. Da. Am băiatu de 26 di ani plecat la Spania, la muncă. Ci să fac? Să-i cer lui bani? El abia di are păntru familia lui! Când m-am dus acolo, la spital, medicu mi-a zis: … Dar ești pregătit? Adică (și simulează număratul bancnotelor)… Și m-a dat încolo… Mai strâng o sticlă pentru garanție, dar la cerșât nu mă duc, eu nu! Îți mai dă omu o pâine, ceva di mâncare, dacă muncești! Oamenii sunt fel și fel. Alții sunt mai răi, alții sunt mai… Depinde de om (oscilează între un accent de bucureștean și unul de moldovean). Mi-o spart casa și eu mă gândesc să nu denunț. Și să nu credeți că eu am bani, ei asta au căutat.
Nu au găsit șî mi-au tăiat pozele. Aveam șî eu, cu copiii mei, cu femeia mea. Era într-o geantă, unde pui actilii, așa, toate. Și le-am pus acolo. Șî le-au luat și le-au decupat… Pe cine să dai vină? Era de la poliție acolo. Deci, nu-i cunosc de pe unde erau. Și ea îmi zici că… «Dar tu la viața ta n-ai furat?» Poftim! Eu mă duc ca să-i explic o treabă. Nu mai filmează nimic că rămân cu filmatul!… «Dar la viața ta ce-ai făcut?»… Păi, dă-mi dovezi! Arată-mi că am făcut ceva. Nu, eu am lucrat la Fundația Pacea, la preotul Roberto. Acolo tot era pentru betoanele astea”, povestește cu obidă bărbatul. Este mulțumit că Dumnezeu l-ar fi răzbunat și medicul care a refuzat să-l opereze fără bani, acum a murit și… “El zace colo, la 2 metri sub pământ. Eu încă sunt pe aici!”. O problemă pe care și-a rezolvat-o fiecare cum a putut sunt toaletele. Așa-zisele apartamente nu au băi și atunci unii și-au făcut toaletă în regie proprie, în spatele casei, alții se duc pur și simplu în câmp. De spălat se spală în lighene de plastic. În schimb, în Blocul nr. 1, în capătul holului au o capelă, unde un preot “Gheorghe nu știu cum, venit de la București, fără parohie” ține slujbe, ei se roagă, aprind lumânări, mai fac un botez. N-au ajuns încă să facă nunți. “Cine își permite sâ facâ nuntă în ziua de azi?”… Capela e încuiată în lipsa preotului, altfel “ar distruge-o și pe asta!”.
Gabriela – campiona și speranța favelei!
Petronela Celin are 33 de ani și 4 copii. Trăiește ceva mai bine decât restul favelei din Fabricii, pentru că sunt locatari ai Blocului nr. 1, unde este mai curat. Se vede și ceva din spiritul gospodăresc al localnicilor. “Nu sunt căsătorită, trăim în concubinaj, dar am 20 de ani de când sunt cu el. Și, mulțumim lui Dumnezeu! Suntem bine, ne înțelegem, ne… comunicăm. Deocamdată trăim din ajutor social, alocația la copii, merge și el cu ziua, din când în când, că are operații la piciorul stâng. O avut de la un vaccin când o fost mai mic. Și o fost operat și pentru că mama lui nu a avut bani, nu a avut cu ce, cum l-au operat, i-a luat din carnii o bucată de carni și nu i-a mai pus-o și i-a lăsat doar pelița, s-a prins doar pelița. Are probleme cu piciorul. Nu are nici școală. De asta am ajuns și azi trăim pe social. El merge așa, la de-astea mai ușoare, la curățenie printr-o curte, la smuls o buruiană. Nu poate merge la demolări sau în construcții, că nu are putere cu piciorul lui”, spune Petronela. Trăiește cu Teodor Pestel, de 43 de ani și cresc împreună cei 4 copii cu ajutorul social de 1.400 de lei de la primărie și din alocațiile copiilor. Primește și ajutorul de încălzire, iar factura la energie electrică nu-i vine mai mult de 20 de lei, spre deosebire de Valeria care se plânge că i-a venit factură de 800 de lei, de parcă “ar plăti pentru tot blocul!”.
Iarna face mâncarea la soba de tuci din cameră ca să încălzească și casa. Vara mai gătește pe pirostrii și stau mai mult pe afară cu copiii. E foarte mândră de fata ei, cea de 13 ani. “E campioană la șah, Gabriela Celina. Îmi pare rău că nu am putut să o duc mai departe. Învață la Școala nr. 2, Costache Negri. Adoră fotbalul, ar juca toată ziua! Face și tenis pe aici cu copiii, îi place. Da, am cu cine mâ mândri! Și sper că ea o să meargă mai departe, să facă și-o facultate. Păcat că nu se poate mândri ea mult mai mult cu noi, pentru că nu avem puterea de a investi. Poate mai e o speranță cu ea”, spune Petronela și ochii îi strălucesc de bucurie când vorbește despre campioana mamei. Despre primărie spune: “Mai bine ne-am ajuta noi! Vedeți aici, erau pereții din carton, băgai mâna prin ei! A pus fata și a întârit cu comprimat dintr-ăsta!”. Mai au o problemă cu canalizarea, că uite au doar un ochi de canal colo, care răbufnește uneori, se umple, dă pe dinafară. Și e păcat că sunt copii mici care se pot îmbolnăvi. Poate vorbim noi, dacă tot trecem pe la primărie să trimită o vidanjă.
Opinia primarului: “E o problemă de educație!”
Primarul Laurențiu Leoreanu cunoaște favela din Fabricii foarte bine din mandatele anterioare: “Zona fabricii din Roman e o zonă care are tristețea ei, într-o realitate pe care și dv. ați văzut-o. Administrația publică locală încearcă să facă cât de mult poate, în sensul în care le asigurăm apa, canalizarea, zona de salubrizare, curățenia pe care o facem periodic, pe care o plătește primăria, iluminatul pe holuri, un sprijin când e nevoie, rechizite, deplasarea copiilor cu microbuz achitat tot de primărie. Avem o colaborare cu Fundația Pacea, pentru că problema acolo, eu cred că are ca bază educația și acolo trebuie umblat! Încercăm cu Fundația franciscană Pacea, și le mulțumesc pe această cale că se implică în ceea ce înseamnă asigurarea unui nivel minimal de acces la educație care să asigure un salt în nivelul lor de percepție a lucrurilor. Lucrări de întreținere, lucrări de reparații curente se fac permanent, înlocuiri de geamuri, de sobe, de uși, pentru că se strică foarte mult. S-au montat robineți și a doua zi nu mai erau, erau scoși și vânduți. Sunt niște lucruri reprobabile. Peste 70% din populația municipiului Roman plătitor de taxe și impozite nici nu agreează ca primăria să facă aceste cheltuieli acolo. Dar nu putem, pentru că sunt oameni până la urmă! Le dăm ajutor de urgență pentru rețete. Există o grijă vis-a-vis de ce se întâmplă acolo. Am depus două proiecte spre finanțare prin care să se construiască acolo, pe programul de locuințe sociale și de necesitate a Ministerului de Dezvoltare. Așteptăm. Să dea bunul Dumnezeu să câștigăm acest proiect, să și construim. Problema este, și eu mă gândesc chiar mai departe, după ce le vom construi, cum vom face? Pentru că acolo când eram, în prima etapă, primar, erau între 1.000 și 1.200 de locuitori. În timp unii oameni și-au găsit de muncă, alții poate au plecat în alte zone sau în străinătate. Acum a rămas o populație în jur de 300 de persoane. Ne preocupăm și pentru cei care au rămas în continuare.
Am făcut relocări în zona Islazului, unde avem de asemenea locuințe sociale, în Aleea Revoluției, unde avem două blocuri de locuințe sociale. Încercăm să mișcăm lucrurile. Problema este că un om necăjit, un om sărman, un om cu o situație, trebuie ajutat, dar, în același timp, trebuie să vrea și el să se ajute! Este foarte complicat când întinzi o mână și vrei să-l scoți, să-l tragi pe mal și aproape când l-ai scos el se trage înapoi. Sigur că și nivelul de educație, de percepție a lucrurilor, de a se gospodări, impactează acea zonă de acolo”. Primăria Roman cheltuie, anual, pe reparații, curățenie, facturile de apă și curent, deparazitare, dezinsecție, dezinfecție, între 2 și 3 miliarde de lei vechi. Revenind la relocarea în alte locuințe sociale, firesc, grija primarului este: “Cum vor fi gestionate? Pentru că acolo s-a întâmplat să se monteze pe holuri instalație electrică la 24V ca să aibă un minim iluminat și a doua zi erau cablurile furate și vândute pentru cuprul din ele. Sau robineți și a doua zi erau vânduți, curgea apa pe hol. Trebuie să înțeleagă că ce facem, facem pentru ei și dacă le iau și le vând, ei nu mai beneficiază de niște condiții minimale pentru că ei nici nu sunt în poziția de a avea o meserie, de a avea o calificare. Acum vă spun și drept fără a vrea să critic, dar trebuie să ai și un drag de muncă, să vrei să faci! Dacă numai aștepți cu mâna întinsă de la social, eu zic că nu e suficient. Acolo primesc și ajutoare pe timp de iarnă, le dăm lemne să încălzească, le cumpărăm sobe, cum se încălzește ei vând sobele! Noi încercăm să-i conștientizăm, încercăm copiii să-i ducem într-o zonă mai activă de educație, de civilitate. Lucrurile nu se întâmplă ușor! În toate orașele și în toate țările există astfel de zone. Ne dorim, etapă cu etapă să încercăm să-i ridicăm. Dar așa cum v-am spus, fără a aduce un reproș cuiva, trebuie să vrea autoritatea, trebuie să vrea instituțiile implicate, dar trebuie să vrea și subiectul în sine!”, conchide Laurențiu Leoreanu.
Angela CROITORU
