Pelerinii ce ajung la Roznov, după ce vor admira frumoasa biserică în stil rusesc a lui Rosetti-Roznovanu, se pot abate pe valea Tazlăului, la vechile mănăstiri Nechitul şi Tazlăul, ale căror începuturi se pierd în legendă. Sunt mănăstiri la a căror ctitorire au contribuit voievozii muşatini Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare, Petru Rareş sau Alexandru Lăpuşneanu.
Mănăstirea Tazlău
Satul cu numele de „Tazlău” este pomenit pentru prima oară într-un document de la Alexandru cel Bun din anul 1424. Bunul voievod al Moldovei dădea spre folosinţă „adevăratelor slugi ale noastre, Toader şi Lie” un loc pe apa Tazlăului, „la pod” şi acolo unde aceasta „iese din pădure, mai sus de podeţul Metaştilor”. Motivul declarat al acestei danii era legat de construcţia unei mănăstiri care urma „să le fie loc de închinăciune, lor şi copiilor lor şi întregului neam în veac”. Cine au fost aceşti doi credincioşi slujitori ai domnului sau cum s-a ridicat mănăstirea în anii care au urmat, documentele vremii refuză să ne mai spună, lăsând loc presupunerilor. Iar unde a fost amplasată această primă mănăstire rămâne iarăşi un mister. Se presupune că s-ar fi aflat în apropierea satului actual, undeva la înălţime, pe dealul numit „Chetronea”.
Printr-un alt document, din 1 februarie 1481, Ştefan cel Mare dăruieşte Mănăstirii Tazlău doua sate – Borileşti şi Drăgoteşti – din „Câmpul lui Dragoş” (microzonă delimitată de râurile Bistriţa şi Tazlău), pe apa Nechitului. Tot Ştefan cel Mare este cel care se preocupă în mod direct de construirea unui important edificiu, biserica mănăstirii Tazlău, ale cărei ziduri pot fi admirate astăzi. Lucrările la construcţia bisericii cu hramul „Naşterea Maicii Domnului” au început la data de 4 iulie 1496, construcţia fiind încheiată la 8 noiembrie 1497, după cum se consemnează în pisania scrisă în slavonă şi aşezată în dreapta uşii de la intrarea în pronaos: „Io Ştefan Voievod, din mila lui Dumnezeu, domn al Ţării Moldovei, fiul lui Bogdan Voievod, am zidit această biserică în cinstea Prea Sfintei Născătoarei de Dumnezeu şi a Curatei ei Naşteri, ca să fie de rugă lui şi doamnei sale Maria şi fiilor săi, Alexandru şi Bogdan; care a început a se zidi în anul 7004 luna iulie 4 s-a isprăvit în anul 7005, iar al domniei sale al 41-lea an curgător, luna noiembrie 8 zile”. Pe timpul domniei lui Petru Rareş s-a ridicat în stil bizantin turnul-clopotniţă de la intrarea în curtea mănăstirii, probabil prevăzut cu un paraclis, ca şi turnul lui Ştefan de la Bistriţa, putându-se observa şi astăzi proscomidiarul în partea de nord-est. Clopotniţa a fost ulterior distrusă de incendiul din 8 februarie 1879, dar refăcută în 1902, într-un stil arhitectonic apropiat de cel renascentist din epoca lui Rareş.
În preajma mănăstirii şi-au găsit sălaşul numeroşi sihaştri, printre care şi Chiriac (vieţuitor în muntele Măgura din preajmă, trecut la cele veşnice pe la 1660 şi înmormântat în pridvorul bisericii mănăstirii Tazlău), recunoscut în rândul cuvioşilor de Biserica Ortodoxă Română şi sărbătorit în calendar pe data de 9 septembrie. În apropiere, spun localnicii, se găsesc urmele peşterilor a numeroşi alţi sihaştri (Onofrei, Serafim sau Silvestru), care s-au nevoit în zona munţilor din zonă în veacurile trecute.
Sfârşitul veacului al XVII-lea marchează sfârşitul epocii de prosperitate a Mănăstirii Tazlău. Decăderea sa economică este legată în primul rând de închinarea mănăstirii către Sfântul Mormânt de la Ierusalim, iar pentru o perioadă a fost închinată Muntelui Sinai. Decăderea economică a fost dublată şi de o decădere spirituală. Fiind condusă de egumeni greci, scade numărul călugărilor, iar locurile şi moşiile sunt exploatate de egumenii greci.
Prin „Legea secularizării averilor mănăstireşti”, promulgată în decembrie 1863 de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, se punea capăt lungii perioade în care la Tazlău s-a slujit mai mult în greceşte. Plecarea grecilor a însemnat şi jefuirea mănăstirii de odoarele bisericeşti şi de multe bunuri de inventar. Memoria colectivă a satului a reţinut fuga grecilor, care au apucat drumul pădurii, s-a perpetuat peste timp legenda comorilor ascunse de aceştia în zonă. Mistuitorul incendiu din februarie 1879 a dus la sfârşitul vieţii mănăstireşti la Tazlău. Monumentul a fost ulterior refăcut ca biserică parohială (statut obţinut în 1894). Clopotniţa distrusă de flăcări a fost refăcută în 1902. Revenirea la statutul de mănăstire s-a săvârşit abia în 1990, când prin hotărârea Sinodului Bisericii Ortodoxe Române este declarată mănăstire de călugări.
Pridvorul închis a fost ridicat mai târziu de Alexandru Lăpuşneanu. Naosul are abside înguste, puţin pronunţate, este luminat de câte o fereastră la sud şi nord. Turla, deschisă pe naos, se reazemă pe patru colţari semisferici şi este construită pe un cerc îngust. Pronaosul, luminat de câte o fereastră la sud şi nord, se delimitează de naos printr-un zid despărţitor, care formează un semicerc sprijinit pe două picioare. Ferestrele din naos şi pronaos sunt înguste, înalte de un metru, terminate în arc şi aşezate pe ziduri la circa 3,5 metri înălţime, prevăzute cu grilaj metalic. Pridvorul este luminat de două ferestre mari dreptunghiulare din lemn, prevăzute cu grilaj metalic. Intrarea în pridvor se face prin sud, pe o uşă masiva de stejar întărită metalic. Pe peretele vestic din pridvor sunt menţionaţi toţi eroii satului, morţi în cele două războaie mondiale. Pictura bisericii a fost înnoită în anii 1858-1859 de pictori greci împreună cu pictori români. Este o pictură realistă, executată majoritatea în tempera, pictorii greci respectând contractul, de a o face în ulei, numai atunci când a fost în preajmă comisia de control. Pe peretele de vest al pronaosului se află tabloul votiv al ctitorilor, executat în ulei şi îl reprezintă pe Ştefan cel Mare, cu Maria, fiica lui Radu cel Frumos, între cei doi fii, Bogdan în dreapta şi Alexandru în stânga. Ştefan şi Maria ţin în mâini biserica, fără pridvor. Ctitorul este înfăţişat purtând barbă şi părul lăsat pe spate, cu privirea în pământ. Doamna Maria este pictată într-un costum bizantin verde şi pe deasupra cu o blană care pleacă de pe umeri până la pământ. Inscripţia este în limba română cu litere chirilice. Deasupra tabloului votiv apare pictat Domnul Hristos, sus aflându-se Sfânta Fecioară şezând pe tron. La exterior, decoraţia bisericii este realizată prin doua rânduri de ocniţe aflate sub cornişă şi un rând de firide alungite, care înconjoară biserica pe toată înălţimea faţadelor. După restaurare, la început de iulie 2024, biserica mănăstirii a fost resfiinţită de un sobor de preoţi conduşi de Mitropolitul Teofan al Moldovei.
Mănăstirea Nechit
Din punct de vedere geografic, mănăstirea Nechit se află între Munții Tazlăului și ai Tarcăului, într-un peisaj mirific, în codri întregi, la 20 de km distanță de orașul Roznov.
Tradiţia populară păstrează amintirea primului pustnic care s-a nevoit pe aceste meleaguri, un anume Nichita Sihastrul, de la care şi-au împrumutat numele pârâul, valea şi muntele din jur. Adunându-se şi alţi rugători întru singurătate, şi-au ridicat împreună o bisericuţă de lemn, punând bazele unei aşezări isihaste ce va fi cunoscută sub numele de „Sihăstria lui Nechit” sau „Schitul Nechit”. Un document domnesc din anii 1399-1418 (asupra căruia planează însă unele controverse) menţionează existenţa aici a Schitului Nechit, cu hramul Sf. Nicolae. Numele schitului este menţionat într-un hrisov sigur, de danie, din 1419 al domnitorului Alexandru cel Bun. Voievodul Alexandru cel Bun „miluiește cu deosebită milă pe Dragomir și Ioanăș, fiii lui Ștefan al lui Borâlă, cu trei sate în Câmpul Lui Dragoș, pe Nechid”. Alexandru cel Bun mai dăruiește Mănăstirii Bistrița, la 1431, Mănăstirea Sfântul Nicolae, „unde a fost Huba, cu satul, moara și seliștea de la Nechid. Din 1458 datează un document în limba slavonă a lui Ștefan cel Mare, o danie unui boier, Oană Grama, la Câmpul lui Dragoș, pe Nechid, două judecii, unde au fost jude Draganici și unde a fost jude Dâmba și Poiana de la Pârâu, unde este biserica și jumătate din Poiana Lungă, și, la vârful dealului, Runcușorul, și moara care este la Nechid”.
În secolele al XVI-lea – al XVIII-lea, Sihăstria de pe valea Nechitului s-a menținut ca o așezare isihastă, căutată de călugării iubitori de nevoinţă în singurătate. Valea, cu poienile și codrii ei seculari, adăpostea zeci de sihaștri ale căror nume au mai rămas doar în toponimia acestor locuri. Sihaştrii aveai chilii de lemn, livezi cu pomi și câte o grădinuţă de legume pentru asigurarea traiului zilnic.
La 1874, noii ctitori ai Mănăstirii Nechit au fost bunicii starețului de până în octombrie 2005, Arhimandritul Zenovie Ghidescu. Continuând lucrarea străbunilor săi, în 1949, părintele Zenovie Ghidescu ia conducerea Mănăstirii Nechit și în scurtă vreme ridică așezământul și îi dă strălucirea de altădată. Dar începuse regimul comunist şi timp de 12 ani, din 1962 până în 1974, mănăstirea își închide porțile din cauza unui decret al autorităților – nr. 410/1959. Candela din Sfântul Altar au ținut-o aprinsă pustnicii din jurul mănăstirii Nechit. Între anii 1972-1976, aşezământul este refăcut, iar biserica reparată. Între 1998-2001 s-a construit un nou turn clopotniţă. Biserica este construită din piatră şi cărămidă, este zveltă şi frumoasă. Mănăstirea Nechit sărbătorește pe parcursul anului trei hramuri: „Schimbarea la față” (6 august), Sf. Mc. Zenovie și Zenovia, sora sa (30 octombrie) și Sf. Ierarh Spiridon (12 decembrie).
În Neamţ, ţinutul mănăstirilor, vizitarea cele două lăcaşuri de cult monastice cu începuturii din vremuri muşatine, Tazlăul şi Nechitul, trebuie să se afle în itinerarul pelerinului ortodox, dar şi a iubitorului monumentelor vechi de istorie şi arhitectură.
Prof. dr. Daniel DIEACONU
