România a ajuns într-un punct paradoxal al tranziției energetice: produce tot mai multă energie verde, dar nu reușește încă să o transforme într-un avantaj real pentru consumatori și pentru economie. Explicația nu ține doar de câte capacități noi de producție sunt instalate, ci mai ales de momentul în care energia poate fi folosită. În lipsa unor soluții suficiente de stocare, energia produsă în orele de vârf solar este adesea exportată la prețuri mici, pentru ca seara, când consumul crește și producția regenerabilă scade, România să importe energie la prețuri mult mai mari.
Această problemă structurală explică de ce România s-a numărat în ultimii ani printre piețele spot scumpe din Europa, deși nu se află neapărat într-un deficit major de capacitate de producție. Problema este mai degrabă una de flexibilitate: sistemul produce când nu are suficient consum intern și cumpără când are cea mai mare nevoie de energie. În acest context, creșterea capacității de stocare devine o prioritate strategică.
România a făcut pași înainte, dar rămâne departe de ritmul european. Potrivit datelor Transelectrica, numărul proiectelor de stocare conectate la rețea a crescut semnificativ în 2025, de la 13 proiecte la începutul anului la 30 la finalul anului și o capacitate totală instalată de 494 MW și 914 MWh disponibili. Un salt susținut de investiții estimate la 160 de milioane de euro, insuficient însă pentru a echilibra sistemul și pentru a alimenta o economie care are nevoie de energie mai ieftină, mai sigură și mai previzibilă.
România are încă o capacitate redusă de stocare, în timp ce state precum Germania, Italia sau Spania au construit deja infrastructuri mult mai solide. Germania depășește 12 GW de capacitate instalată de stocare, Italia se apropie de 9,3 GW, iar Spania are peste 5,6 GW. Diferența nu este doar cantitativă, ci și de viziune tehnologică. Spania, de exemplu, a mizat în mod semnificativ pe centrale hidroelectrice cu acumulare prin pompaj – C.H.E.A.P., tehnologie care poate funcționa la scară mare și pe durate lungi. Și care, în acest moment, lipsește cu desăvârșire în România. Prin contrast, investițiile în sisteme de stocare de tip baterii sunt realizate, dar ele nu pot acoperi toate nevoile unui sistem energetic în care producția solară și eoliană va continua să crească. Pentru ca România să poată muta energia ieftină din orele de producție excedentară în orele de consum ridicat are nevoie de un mix de soluții, spun la unison specialiștii, iar C.H.E.A.P. este una dintre cele mai robuste tehnologii disponibile și validate la nivel mondial. Superioritatea soluției vine tocmai din rolul său sistemic. Centralele hidroelectrice cu acumulare prin pompaj pot absorbi surplusul de energie din rețea atunci când producția regenerabilă este mare și prețul este scăzut, pompând apa într-un bazin superior. Ulterior, când consumul crește și energia devine mai scumpă, apa este turbinată pentru a produce electricitate.
Spre deosebire de soluțiile de stocare cu durată mai scurtă, C.H.E.A.P. poate furniza capacități mari, poate opera pe durate lungi și are o viață tehnică extinsă. În plus, nu este doar o tehnologie de stocare, ci și o infrastructură de securitate energetică. Ea contribuie la stabilitatea rețelei, reduce presiunea pe importuri în orele de vârf și poate susține integrarea unor volume mai mari de regenerabile fără ca acestea să genereze dezechilibre suplimentare.
Pentru România, care deține resurse hidroenergetice și configurații geografice favorabile, tehnologia C.H.E.A.P. se potrivește natural. În județul Neamț avem zona Bicaz cu un profil potrivit pentru astfel de investiții, iar o companie privată, Hydro Blue Energy, și-a arătat deschiderea de a construi o hidrocentrală C.H.E.A.P. de 300 MW. Este un semnal că România poate începe să dezvolte infrastructura de flexibilitate de care are nevoie pentru a valorifica mai bine energia verde.
România nu mai are nevoie doar de mai mulți MW instalați în regenerabile, ci de o arhitectură energetică în care producția, stocarea și consumul să fie integrate inteligent. (A.D.V.)
