In memorian- Părintele Iustin

Pe 16 iunie, acum 13 ani, pleca dintre noi cu trupul Părintele Iustin, o figură luminoasă a spiritualității ortodoxe românești, un duhovnic care a marcat viețile multor oameni prin credință, răbdare și puterea de a îndura. Ceea ce a lăsat în urmă – prin cuvinte, prin fapte, prin exemplul personal – continuă să fie un reper pentru cei care l-au cunoscut sau care îl descoperă acum. In memoriam, republicăm un articol cu Părintele Hariton Negrea, actualul stareț al mănăstirii Petru Vodă, care a vorbit despre viața părintelui Justin în cadrul unui eveniment cultural din 15 ianuarie 2023. Prezentăm in extenso cuvintele sale:

Copilăria și chemarea spre monahism

Părintele Justin a stat de vorbă cu foarte multă lume, de aceea există o experiență directă și o experiență indirectă pentru cei care nu l-au cunoscut. Dar oricine a fost în fața părintelui Justin a trăit ceva special.

Aș vrea să amintesc faptul că provine dintr-o familie de oameni credincioși. Tatăl lui și frații mai mari au mers pe front în Primul Război Mondial. Părintele Justin a fost foarte inspirat de mama lui pe linia credinței, a fost primul teolog din casă. Mama lui a avut o experiență specială cu Sfântul Ioan Iacob de la Neamț, care pe vremea aceea era bibliotecarul mănăstirii Neamț. Mergea desculță pe la mănăstiri și a cunoscut marii duhovnici din timpul acela, cei care l-au inspirat pe părintele Justin să aleagă viața monahală la mănăstirea Durău. Un copil, la vârsta de aproape 15-16 ani consideră să meargă la mănăstire.

Pe front, alături de soldați

A rămas în mănăstire până la începerea celui de-Al Doilea Război Mondial, când este hirotonit și merge pe front cu misiunea specială de a spovedi și a împărtăși soldații pe front. Dar pe lângă toate acestea, Părintele Justin se ocupa și cu partea de intendență, el căra alimente pe front, medicamente, apă și îi înmormânta pe toți soldații care erau acolo jertfiți pentru țară sau pentru misiunea lor, pentru că părintele Justin a înmormântat nu doar soldații români, ci și soldați care erau germani, unguri sau ruși. A fost atât de dedicat încât și-a înscris în caiețelele lui pe toți cei pe care i-a înmormântat. A avut multe momente de încercare în timpul războiului. Unul dintre momente a fost lupta de pe Valea Culeșa. Nu este relatată în manualele de istorie, dar părintele Justin a fost acolo, în Valea Culeșa, care se întinde între mănăstirea Neamț și orașul Târgu Neamț. Șeful de Stat Major era la mănăstirea Neamț, iar la mănăstirea Agapia era spitalul de campanie al armatei române pentru că nu dispuneau de clădiri și nici de personal. S-au folosit de călugări și călugătițe din mănăstiri. Călugărițele, cu ce aveau la îndemână, căutau să vindece pe cei care erau răniți.

Părintele Justin a participat la acest moment și ne-a povestit ultima parte a acestui conflict militar, un conflict care a început pe data de 7 iunie 1944 și pe data de 16 iunie s-a sfârșit. Armata Roșie, venită cu 30.000 de soldați a fost oprită de a înainta spre Ardeal și spre Piatra Neamț de batalionul de vânători de munte din care și părintele Justin făcea parte. Și un grup alcătuit din 4500 de soldați să facă față Armatei Roșii, care avea o dotare militară net superioară. Și totuși au reușit să facă lucrul acesta. Părintele Justin mi-a relatat că mai înainte de acel conflict militar a făcut o Sfântă Liturghie în urma căreia să-i și împărtășească pe soldați. Erau cu miile, de aceea la Sfânta Liturghie în loc de Potir s-a folosit o cristelniță de botezat copiii, în care s-au pus cinci găleți de vin și un colac moldovenesc cât ar fi roata de la tren, așa de mare a fost Sfântul Agneț. Și înainte de a face Sfânta Liturghie, ca un făcut al lui Dumnezeu s-au oprit toate armele, nu s-au mai tras cartușe sau obuze. Și părintele Justin, împreună cu ceilalți patru colegi preoți, a săvârșit Sfânta Liturghie și le-a citit rugăciunea pe care o citesc arhiereii înainte de a începe Sfânta Liturghie, acea rugăciune de dezlegare a păcatelor. Și a făcut o spovedanie de grup, o spovedanie generală, în care fiecare, în dreptul lui, și-a mărturisit greșelile, păcatele, erorile de viață pentru că știau că e foarte greu momentul. La 30.000 de soldați pregătiți ai Armatei Roșii să faci față cu 4500 de soldați români e ceva. Și atunci doar mila lui Dumnezeu, ei știau că vor muri. I-a împărtășit pe toți. Bineînțeles, printre ei au fost și nebotezați, iar părintele Justin s-a folosit de o sticlă cu Agheasmă Mare și o bucățică de tifon și le-a pus la fiecare pe creștetul capului trei picături de Agheasmă Mare și așa i-a botezat, pe loc. Iar după aceea i-a și împărtășit, după care au murit. Au murit foarte mulți, arhivele armatei române spun că au fost aproximativ 15.000 de soldați care atunci au murit pe frontul acesta. Aproximativ 15.000 gândiți-vă că este cel mai mare sacrificiu care a fost în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Dacă pentru Debarcarea din Normandia au murit 12.500 de soldați, pe Valea Culeșa au murit aproape 15.000 de soldați și sângele lor se dusese în pânza freatică încât fântânile scoteau apa roșie de sânge. Aproape 30 de ani nu s-a putut folosi apa din fântână. Oamenii din zonă trebuiau să meargă dincolo de mănăstirea Agapia sau Văratec să-și aducă apă pentru animalele lor, pentru casa lor. Sfârșitul a fost pe 16 iunie, în care toți camarazii părintelui Justin au fost jertfiți la datorie, doar el a mai trăit.

Anii de detenție

Momentul armatei s-a consumat și s-a retras la mănăstire. În anul ‘47 este arestat și a urmat periplul vieții lui în închisori. Începe la Suceava și pe urmă pe la Cavnic, la Baia Sprie, ajunge la Aiud și Gherla, la Canal și Periprava, în mai multe locuri. Aproximativ 17 ani de închisoare, care au fost în primul rând experiențe teologice. Pe lângă faptul că a trebuit să rabde chinuri și suferințe, și-a legat viața de cer, de picătura aceasta de cer pe care a simțit-o în sufletul lui. Și părintele Gavriil de la mănăstirea Sfântul Andrei din Muntele Athos a fost împreună cu părintele Justin la închisoarea din Periprava, o închisoare improvizată, alcătuită doar din grilaje de fier. N-au avut timp administrația de zonă sau torționarii să pregătească o închisoare cu pereți zdraveni. De aceea, povestea părintele Justin că de o parte și de alta a holului unde se găseau închiși erau șase celule de-o parte, șase de-o parte și cei din prima celulă se puteau vedea cu cei din a șasea celulă. La ușa fiecărei celule era un tabel în care era afișată ziua în care fiecare trebuia să fie bătut. Deci nu avea importanță dacă erai vinovat sau nu, îți venea rândul să fii bătut. Și părintele Justin, care câștigase până atunci un nume mare în rândul celor care stăteau în închisori, i-a învățat, ca să poată rezista în fața acestor lovituri, trei lucruri: în primul rând să nu țină minte că au fost bătuți. Al doilea, să ierte și al treilea să se roage către Dumnezeu. Deci erau trei povețe duhovnicești ca ei să nu-și piardă mințile. Și povestea părintele Gavriil că îi venea și rândul părintelui Justin să fie bătut. Și când era adus în temniță plin de sânge și răni, mulți dintre colegii lui mergeau să-l îngrijească într-un fel, să-l șteargă de sânge, să-i lege rănile. Părintele Justin îi ruga în repetate rânduri să nu-i mai amintească unde ar putea să doară și unde sângerează pentru că nu putea să uite repede ceea ce i s-a întâmplat. Și nu l-au înțeles colegii lui. De aceea, când părintele era adus în celulă, se așeza în genunchi cu fața la răsărit și intra în lucrarea rugăciunii personale. Din momentul acela, un nor albastru cobora peste părintele Justin și absolut toți cei din închisoare muțeau, nu mai putea vorbi nimeni. Inclusiv torționarii, inclusiv milițienii care păzeau acolo. Era așa de renumită ziua când părintele Justin urma să fie bătut și chinuit încât toți ziceau: „iată, iar îl bate pe Justin Pârvu, iar muțim cu toții.” Mulți dintre torționari și dintre păzitorii de acolo și-au dat demisia și au plecat pentru că și-au dat seama că acolo este ceva divin.

Dar au trecut și momentele acestea și părintele s-a întors la mănăstire, de fapt s-a întors acasă. A avut o revelație mare. Cu 6 luni înainte de a fi eliberat, a venit Arhanghelul Mihail și i-a zis că urmează să fie trecut în libertate și că după și că Dumnezeu L-a trimis pe Arhanghelul Mihail să îl învețe lumea din sat. Adică l-a luat pe părintele Justin de umeri și l-a dus pe dealul din fața satului Petru Vodă. Și Arhanghelul Mihail l-a învățat pe părintele Justin fiecare căsuță și fiecare străduță unde locuiau oamenii. Deci părintele Justin învață de la un înger proprii lui săteni. De ce spun lucrul acesta? Pentru că sunt atât de convins că îngerii știu despre noi totul. De unde venim, ce părinți, ce bunici am avut, ce nepoți sunt în fața noastră.

Întoarcerea acasă și misiunea de după 1990

Iată, părintele Justin este adus de echipa de milițieni în sat și când a intrat în sat el era atât de slăbit, aproape 40 de kilograme mai avea, uscat, firav. Nimeni nu l-a cunoscut. Totuși, părintele Justin cunoștea satul, a fost învățat să cunoască satul.

Părintele Justin a ajuns în zonă și a stat foarte mult timp supravegheat de Securitate, a înțeles lucrul acesta. Dumnezeu a lucrat să ajungă la mănăstirea Secu, apoi la mănăstirea Bistrița cu experiențele duhovnicești. În ‘90, i s-a dat prin Îngerul Domnului un bătrân la 75 de ani, care i-a spus: „Îngerul Domnului m-a trimis să ridici o mănăstire”, cea pe care o știți, la Hașca. O mănăstire despre care i s-a spus la vârsta de 7 ani. Poate veți merge cu mai multă atenție pe drumul care urcă la mănăstirea din Petru Vodă, veți vedea două drapele foarte mari, un drapel pe deal și unul la baza mănăstirii. Drapelul de pe deal arată locul unde părintele Justin, la vârsta de 7 ani, păștea turmele satului. I s-a arătat Îngerul Domnului și i-a spus: „tu acolo vei face o mănăstire.” Ce îi încredințară unui copil doar de 7 ani! După 70 de ani, iată că i se arată îngerul și îi spune: „ai uitat că trebuie să faci o mănăstire?” Și se apucă părintele Justin de la iarbă verde, cum zicem noi, și cu ajutorul ucenicilor, credincioșilor a ridicat nu una, ci două mănăstiri în afară de ajutor sau ce a mai acordat celor care l-au cunoscut și celor care erau nevoiași.

Un duhovnic aproape de oameni

Deci părintele Justin se retrage la mănăstirea Hașca, așa cum zicem noi la Petru Vodă, și își începe activitatea lui. Activitate în care nu poți vorbi despre un om mare cât Universul. Doar îl putem relata din experiențele personale. Fiecare am avut o experiență cu sfinția sa, iar experiența ne duce la gândul că Dumnezeu este totdeauna cu noi. Dumnezeu este cel care iubește frumosul. Este atât de important să-L încânți pe Dumnezeu! Este atât de important să cânți despre ceea ce este frumos pe fața Pământului! De ce să cântăm despre cele rele?

Chiar îmi aduc aminte, a venit odată la părintele Justin grupul 3 Sud Est. A intrat la părintele Justin și părintele Justin i-a privit. Am fost foarte curios, „ce le zice părintele Justin?” El i-a privit, nu știa pe cine are în față, niște tineri, e vorba de anii ‘90. Se uită la ei și zice: „când dracii cântă îngerii nu dansează”. Și ei atunci s-au văzut descoperiți și au spus: „vai, părinte, v-ați dat seama că noi cântăm pe scenă.” Știți ce a zis părintele Justin? A zis: „cântați mai departe, dar să cântați ce este frumos, ceea ce leagă iubirile între oameni, ceea ce este romantic, ceea ce este pur. Nu vă duceți în cluburi de noapte, cluburi în care patima, păcatul, dezbinarea este la masă. Voi să cântați pentru ceea ce este frumos, ceea ce încântă omul.”

Să vă spun un lucru: citeam la Sfinții Părinți, Sfântul Teofan Zăvorâtul, zice din experiența proprie, fiind zăvorât: „oamenii, pe Pământ cât trăiesc, totdeauna au nevoie de o mângâiere.” Oamenii au nevoie de această bucurie, de această mângâiere. Dacă n-au înțeles-o, se refugiază în lucrurile pătimașe. Nu sunt de condamnat, dar trebuie să nu se întâmple asta, refugiul în lucruri pătimașe. Și atunci, cred că avem nevoie de o mângâiere, ascultăm ceva divin, ascultăm ceva frumos.

Iată, părintele Justin a vorbit inimilor oamenilor și mulți au venit rând pe rând la el și pe categorii de vârstă și pe etnii. Părintele Justin nu a avut în vedere doar creștinii ortodocși. Părintele Justin a vorbit omului de pe fața Pământului fără să-l întrebe: „ai fost cumva creștin, ai fost de religie mozaică, ai fost în islam?” Nu, părintele Justin a stat de vorbă cu omul și omul care era încercat de suferință, de necazuri și a oferit soluții. A avut întotdeauna soluții, nu a lăsat pe om fără răspunsuri. De aceea oamenii au venit la el. L-a întrebat odată un copil: „părinte, oare animăluțele au și ele un rai?” Din punct de vedere teologic, nu există un rai al animalelor, dar cum să-i spui unui copil, să-l întristezi așa când el își iubește cățelul sau pisica? Și părintele Justin i-a zis așa: „cei care-L iubesc pe Dumnezeu și sunt credincioși, când ajung pe lumea cealaltă au voie să facă invitații.” Și a fost un răspuns foarte mulțumitor pentru copil pentru că nu l-a întristat. Așa a fost părintele Justin, un părinte care a avut răspunsuri pentru toți. Mi-aduc aminte, veniseră părinții unei fete frumoase, care era la școala militară de la Turda. Ei au spus: „părinte, fiica noastră are de dat un examen. Prima dată a avut eșec, a doua oară a avut eșec, care este motivul? O vedem că învață.” Și părintele Justin le zice: „să știți că fiica voastră trăiește necununată. Spuneți-i să-și facă cununia religioasă și va reuși la examen.” Ei au zis: „într-adevăr că este împreună cu un băiat, că așa se poartă acum în generația asta, fetele se mută la băieți înainte de cununia religioasă.” Și zice părintele: „ei, căutați până vine postul Crăciunului să se cunune.” Mama zice: „părinte, nu se poate, știți cum este, în luna noiembrie susține primul examen de salt cu parașuta de la înălțimea medie și trebuie să se pregătească acolo, nu poate atunci să se cunune.” Și părintele zice: „bine, măi, să știți că o citesc la rugăciuni, dar totuși, după ce trece Boboteaza, să caute să se căsătorească.” „Părinte, stați puțin”, zice mama, „tocmai în perioada aceea de februarie trebuie să dea examen pentru al doilea tip de salt cu parașuta.” Și părintele îi zice: „bun, gata, am înțeles, dar la vară tot se cunună religios.” Mama îi zice: „părinte, stați puțin, în vară urmează examenul de maestru în salt cu parașuta.” Și părintele îi spune: „măi, femeie, uite care e treaba: tu chiar nu înțelegi că lui Dumnezeu nu-i plac parașutele?”

Deci un părinte cu umor, care avea răspunsuri la orice. De aceea, experiența proprie, pe care a trăit-o împreună cu foștii duhovnici de la mănăstirile Durău, Secu, Bistrița, Sihăstria, experiența pe care a trăit-o cu mulți credincioși care veneau la mănăstirea Petru Vodă arată că părintele era om dedicat celor care vin în fața lui, oameni care își înțeleg menirea aici pe pământ. Părintele Justin știa ce să le vorbească tinerilor, copiilor și celor de alte vârste.

Vocația, intuiția și puterea cuvântului

Părintele Justin și-a văzut vocația personală în mănăstire, dar a putut vedea și vocația oamenilor din fața lui. Venise la părintele Justin o familie foarte înstărită din Bacău cu fiica lor. Și îi zice părintelui Justin „iată, am venit cu fiica noastră aici la sfinția voastră, peste două săptămâni fiica noastră susține examenul de medicină și am venit să-i dați o binecuvântare să reușească la examen, să nu aibă emoții.” Și părintele Justin se uită la fată și zice: „dar să știți că fiica voastră nu este de medicină.” Atât de mult s-au tulburat părinții ei: „părinte, dar gândiți-vă că avem 2 ani de meditații, dosarul l-am introdus la facultate, cum să nu dea la medicină dacă noi asta am vrut? Și zice părintele: „Nu este, măi, mă uit la ea, nu este fata asta de medicină.” Și părinții zic: „Bine, părinte, dar pentru ce e fiica noastră?” „Măi, eu zic că fiica voastră este de agronomie.” „Vai, cum, la prășit pe câmp, la cules via și pomii?! Ferească Dumnezeu, noi plecăm de aici, nu se poate.” Și iată că anii au curs. O fată frumoasă, credincioasă, foarte inteligentă, a reușit din prima la examenul de medicină de la Iași, în primii trei. Și a ajuns bursieră, ajunge să prindă examenul de rezidențiat printre primii, își alege un domeniu foarte interesant și ajunge fiica lor să intre pentru prima dată în sala de operații ca medic rezident. Echipată cum se echipează un medic când face o intervenție chirurgicală. După ce s-a așezat alături de ceilalți medici specialiști și a făcut incizia pentru a continua operația, a leșinat. Medicul ei, medicul specialist a zis: „ei, fetele astea, țin cură de slăbire, nu mai au calciu, faceți-i repede o perfuzie cu niște calciu” și și-a revenit. A doua oară, din nou în sala de operație, echipată ca medic rezident chirurg, iarăși leșină. Și atunci specialistul zice: „tu ai o problemă”. Îți cheamă părinții și părinții merg cu ea la o clinică din Viena. Se descoperă că are un sindrom de culoare a sângelui. Ori de câte ori va vedea sânge, ceva tăiat cu mâna ei, va leșina. S-a încheiat cariera ei. Și ea își aduce aminte, trecuseră aproape 7 ani, și a zis: „vai, dar părintele Justin mi-a spus că nu sunt de medicină. Dar oare ce mi-a zis că trebuie să fac? Agronomie.” Părinții ei au avut cu ce să facă o investiție, au cumpărat vreo 50 de hectare de deal în sud și a pus acolo o livadă. Ei, vreau să vă spun că și noi la mănăstirea Petru Vodă avem fructe aduse ca un dar de această doamnă și care în momentul de față are un venit cât 5 mii de salarii de medic. Dar nu și-a cunoscut atunci chemarea ei.

Acesta a fost părintele Justin, cel care, repet, își cunoștea și cunoștea vocația. Puterea dascălului sau a învățătorului bun e și prin faptul că își asumă învățătura pe care o predă. Lucru pe care noi l-am văzut la părintele Justin, adică și-a asumat lucrurile acestea pe care le-a vorbit, ele s-au văzut, s-au transpus în adevăr și a devenit foarte căutat de oameni.

Părintele s-a adresat și celor care au avut profesii din domeniul cultural, profesii care vin din artă, pentru că el a fost foarte iubitor de artă, de cântec și de frumos. Viața lui numără multe minuni și fapte bune care m-au încântat.

Plecarea părintelui Justin

Momentul a venit în 2013. Și problemele de sănătate și multe intervenții chirurgicale. Poate nu știți că părintele Justin a trebuit să-și facă ultimele două intervenții chirurgicale cu o deschidere fără să fie anesteziat. Gândiți-vă că părintele Justin a trebuit să nu mai fie anesteziat pentru că avea aproape 94 de ani. Și l-au deschis, l-au curățat pe interior și l-au închis fără să fie anesteziat. Și nu a piuit! Gândiți-vă ce răbdare a putut să aibă. Și s-a stins din viață pe 16 iunie. Pe 16 iunie este data la care s-a încheiat lupta de pe Valea Culeșa. Și în ultimele zile ale vieții lui scrie către credincioși: „mi-aș fi dorit să mor împreună cu camarazii mei cu care am apărat țara, am iubit neamul, s-au jertfit pentru țară.” Gândiți-vă, camarazii lui, în 1944 la 16 iunie, au murit pe front dându-și sângele și viața pentru România. Și la 16 iunie 2013, în aceeași zi, moare și părintele Justin. Stau și mă gândesc, cum împlinește Dumnezeu dorințele fiecăruia dintre noi. Dorințe pe care uneori nu le exprimăm cu tărie, dar ele există în sufletul nostru și care au ceva plăcut în fața divinității.