Bucovina (Țara Fagilor), nordul Moldovei anexat abuziv de Austria Mariei Tereza la 1775, a suferit un sistematic proces de colonizare, de deznaţionalizare a elementului românesc care şi-a pierdut larga majoritate. Au fost aduşi saşi şi şvabi, cehi şi slovaci, ruteni, ruşi şi polonezi. Măcinarea sistematică a guvernului habsburgic nu a a putut însă face ca românismul să dispară din ţinutul fagilor şi aceasta s-a datorat în mare parte unor mari cărturari patrioţi români. Pentru doi bucovineni şi un ardelean, venit ca profesor la universitatea cernăuţeană, dedicăm rândurile următoare.
I. Gh. Sbiera a fost profesor în cadrul Universităţii din Cernăuţi şi membru de onoare al Academiei Române. S-a născut în localitatea bucovineană Horodnic de Jos, districtul Rădăuți, la 1 noiembrie 1836, într-o familie de țărani înstăriți, fiind al optulea din cei zece copii.
În 1862, Sbiera s-a aflat în fruntea intelectualilor români care au pus bazele Reuniunii de Leptură din Cernăuți, devenită după numai trei ani, Societatea pentru Cultura și Literatura Română în Bucovina. Secretar al Societății a fost desemnat I. Gh. Sbiera, funcția de președinte fiind ocupată de Mihai Zotta, iar cea de vicepreședinte de Alexandru Hurmuzachi. I. Gh. Sbiera este întemeietorul și sufletul ei, după cum remarca Constantin Loghin. Din cei şase fii, cinci au fost membri activi ai Societăţii academice „Junimea”: Rem, Traian, Radu, Decebal şi Mihai. Savantul şi-a adus o contribuţie însemnată în îndrumarea societăţii pe plan literar. Din anul universitar 1878/1879, devine membru sprijinitor al Societăţii „Junimii”. În semn de omagiu, Societatea Academică „Junimea”, în adunarea generală din 16 mai 1880, i-a acordat titlul de membru de onoare. S-a stins din viaţă la Cernăuţi, la 20 octombrie 1916.
Activitatea sa pe tărâm ştiințific şi cultural i-a adus notorietate, o vreme, bucurându-se de un prestigiu cum puţini contemporani îl aveau. „Toată viaţa mea, va scrie el, am petrecut-o cu ochii în carte și cu condeiul în mână. Cărţile erau prietenii mei cei mai buni şi cititul lor conversarea cea ămai plăcutăă. Acest lucru determină autorităţile să-l propună pentru Catedra de limba română de la nou înfiinţata Universitate (1875). În ziua de 18 octombrie 1875, I. Gh. Sbiera îşi va susţine discursul de deschidere a cursurilor sale, intitulat: „Educaţia veche şi educaţia nouă”. Acesta a fost primul curs rostit în limba română la Universitatea cernăuţeană. Pentru că nu era profesor titular, Sbiera a fost nevoit să păstreze, un timp, şi postul de custode de la Bibliotecă. În 1881, obţine titulatura asupra catedrei, iar în 1886, doctoratul în filozofie. Sbiera va rămâne profesor până în 1906, când locul său va fi luat de Sextil Puşcariu. Bolnav şi împovărat de ani, venerabilul dascăl se va stinge din viaţă zece ani mai târziu, la 22 octombrie 1916, la Cernăuţi. I. Gh. Sbiera s-a aflat, de asemenea, printre întemeietorii şi principalii colaboratori ai revistei „Foaia Societăţii pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina”, după moartea redactorului acesteia, Ambroziu Dimitroviţă, revistă pe care a condus-o, din iulie 1866 până în decembrie 1869. El a publicat aici, dar şi în „România Jună”, „Arhiva”, „Candela”, „Familia”, „Gazeta Transilvaniei”, „Vatra” etc., cronici, articole, necrologuri, studii de istorie, lingvistică şi folclor. Una dintre cele mai mari întreprinderi ale Societăii culturale „Astra” din Sibiu a fost elaborarea „Enciclopediei româneşti”. Cel care a primit această grea misiune a fost dr. Corneliu Diaconovici. Acesta va apela la colaboratori din toate provinciile româneşti. Din Bucovina, cel mai avizat colaborator s-a dovedit a fi I. Gh. Sbiera, care a furnizat relaţii pertinente referitoare la persoane, denumiri de locuri geografice şi localităţi, apărute în toate cele trei volume (Sibiu 1889, 1900 şi 1904). Ca profesor universitar, Sbiera a ţinut la Universitatea din Cernăuţi cursuri de limbă şi literatură română, pe baza unor documentaţii riguroase. O parte din cursurile universitare au văzut lumina tiparului sub titlurile: Mişcări culturale şi literare a românilor din stânga Dunării între 1504-1714 (Cernăuţi, 1897) şi Contribuiri pentru o istorie socială-cetăţenească, religioasă-bisericească şi culturală a românilor de la originea lor încoace, până la 1504 (Cernăuţi, 1906). Aceste două lucrări monumentale, alături de monografia „Familia Sbiera”, reprezintă partea cea mai importantă şi trainică a operei lui I.G. Sbiera. El a încercat să găsească răspunsuri la o serie de probleme majore cum ar fi: „originea poporului şi a limbii române, ce se înţelege prin literatura naţională şi care sunt elementele definitorii ale literaturii frumoase şi artistice. Ca disciplină de studiu, considera istoria literaturii ca fiind cea mai importantă, pentru că literatura este motorul cel mai puternic şi cel mai eficaciu al culturii în general”.
Iancu, cavaler de Flondor a fost mare proprietar din Storojineţ, frate cu Nicu şi Tudor Flondor. Era descendent dintr-o familie care-şi putea identifica strămoşii răzeși până prin secolul al XVI-lea. Cunoscut luptător pentru drepturile românilor bucovineni, reprezenta curentul naţional-radical, ca deputat în dieta Bucovinei. Dr. Iancu Flondor era descendent al unei cunoscute familii boierești din Bucovina care, alături de Hurmuzăchești și Stârceni, au fost pilonii păstrării caracterului românesc al acestei provincii. Iancu Flondor, cu o formație intelectuală deosebită, cu studii juridice la Viena, s-a bucurat de o deosebită reputație între românii bucovineni prin dârzenia, curajul și generozitatea sa puse în slujba afirmării idealului național. Prin aceste calități și fervoarea activității sale național-politice, Iancu Flondor s-a impus, după 1901, ca lider incontestabil al românilor bucovineni. Deși era reprezentantul boierimii românești – într-o vreme în care numărul ei scădea continuu – Iancu Flondor a fost promotorul măsurilor economice, sociale și politice de modernizare a societății din Bucovina. Cu ajutorul financiar al lui Iancu Flondor a fost desfăşurată de către profesorul Nicolae Filimon acţiunea de înfiinţare a băncilor populare de tip Raiffeisen, care au adus un aport însemnat în crearea unor condiţii economice mai bune maselor largi populare româneşti din Bucovina. Prin convingerile sale politice și rolul jucat în Dietă a fost un adevărat reper la care, în momentele de divergență politică, s-au raportat ceilalți lideri politici români din Bucovina. Colaborarea lui Iancu Flondor cu Aurel Onciul în fruntea Partidului Național Român (și în timpul alianței cu creștin-socialii lui Luegger), în perioada 1908-1910, dovedește că boierul de la Storojineț stăpânea bine știința compromisurilor. Atunci când acestea nu mai erau posibile, mai ales din rațiuni morale, Iancu Flondor a preferat să se retragă din viața politică activă. De fapt, a continuat să sprijine mișcarea cultural-religioasă pentru menținerea unității Mitropoliei Bucovinei și a întreținut o bogată corespondență cu oamenii politici din Regat, în sensul înfăptuirii idealului național. Prin întreaga sa activitate, Iancu, cavaler de Flondor, a avut un rol important în Unirea Bucovinei cu România, recunoscut de istoria românilor. S-a stins din viaţă la Cernăuţi, la 19 octombrie 1924. I s-au făcut funeralii naţionale.
Sextil Pușcariu a fost originar din Bran, judeţul Brașov, unde s-a născut la 4 ianuarie 1877. A fost un erudit cărturar, profesor universitar, lingvist, filolog. A devenit membru corespondent (11 aprilie 1905) și membru titular (19 mai 1914) al Academiei Române, de asemenea a deţinut funcţia de președinte al Secțiunii Literare a Academiei Române(1929-1931). Profesor de filologie română la Universitatea din Cernăuți (1906-1918), unde i-a urmat profesorului și academicianului I. Gh. Sbiera. Decan al Facultății de Filologie (1914-1918). În anul 1906, Academia Română i-a încredințat sarcina de a alcătui „Dicționarul limbii române”. La cele trei volume apărute a avut și colaboratori bucovineni. A contribuit la înființarea Catedrei de Istorie a Europei sud-estice, cu accent deosebit pe reconsiderarea istoriei românești la Universitatea din Cernăuți, la ocuparea ei susținând numirea lui Ion Nistor ca profesor titular(1912). S-a implicat în activitatea politică în toamna anului 1918 când, revenit de pe front la Cernăuți, catalizează în jurul său mai mulți intelectuali bucovineni. Fondează și conduce revista „Glasul Bucovinei” (1918-1919), publicație cu rol major în pregătirea actului unirii Bucovinei cu România. La 27 octombrie 1918 a fost ales vicepreședinte-alături de Dionisie Bejan și Dorimedont Popovici-al Consiliului Național al Bucovinei, condus de Iancu Flondor. În anul 1919, se stabilește la Cluj. Are un rol important în organizarea Universității românești de aici, devenind primul ei rector. Întemeiază și conduce „Muzeul limbii române” – primul Institut de Lingvistică românesc- și buletinul „Dacoromania”. Se numără între întemeietorii Societății Etnografice Române din Cluj (1923). A susținut întemeierea Arhivei de Folclor (1930), condusă de I.Mușlea. Autor a peste 400 de lucrări de dialectologie, istoria limbii, romanistică, lexicografie, istorie și critică literară etc. Lucrări importante: Atlasul lingvistic al României (1929). Hărțile graiului (1933), Limba română. Privire generală (1940), Rostirea (1959) etc. Vom continua în numerele următoare cu alţi mari corifei ei luptei pentru emancipare naţională din Bucovina.
