Ion Mantu este un personaj pitoresc prin zona Dărmănești din Piatra Neamț. Cei care îl cunosc, nu-s deloc puțini, și-l amintesc cum, cu ani și ani în urmă, îmbrăcat la patru ace citea pe terasele barurilor diverse romane, printre ele și „Decameronul” lui Boccaccio. Nu o făcea din dorința de a epata, ci pentru că îi plăcea lectura, lucru pe care îl spunea tuturor, pentru credibilitate enumerând nenumărate titluri de cărți. Avea opinii pe tema unor subiecte fierbinți relatate de presă sau televiziuni și se impunea în dialoguri cu timbrul ridicat al vocii. De altfel, susține că a terminat liceul, o parte în Piatra Neamț și restul la Târgu Jiu: „Eu cred că n-am fost prost, am avut cap, am fost campion, dar viața a cam trecut pe lângă mine. Sunt un bețiv!”. Ca fost sportiv, a făcut performanță la box, la Steaua București și s-a „frânt” când încă mai avea ceva de demonstrat în pugilism. A ajuns, după evenimentele din decembrie 1989, om al străzii, o perioadă fiind clopotar și gropar. Pe Ion Mantu l-am găsit în cimitirul Pietricica într-o zi rece de toamnă, cu un vânt tăios ce întețea senzația de frig. Era 7 noiembrie, ziua Moșilor de Toamnă, când se împarte pomană pentru sufletul celor plecați în lumea de apoi. Fostul sportiv pare bucuros când este iscodit despre viața lui și află că va fi „dat la ziar”.
„Am mâncat multă bătaie! Și meritat, și nemeritat”
Dar pune o condiție: „Dă-mi o țigară, poate două, că n-am (aveau să fie mult mai multe pe parcursul dialogului – n.red.). Am bani, dar nu am coborât la Bradu (pe Calea Romanului, unde-s două baruri în care-și mai omoară timpul la un șpriț – n.red.), ca să-mi cumpăr. Lumea dă de toate prin cimitir, da’ nu țigări. De, iarba dracului”. Și începe să povestească, turuind în continuu despre armată, familie, frați sau cunoscuți, sărind și revenind la etape din viața sa. Spune că-i „Berbec”, că doar s-a născut pe 18 aprilie 1955, la Blăgești, comună din imediata apropiere a orașului Buhuși. Nu-și mai amintește exact anul în care familia, una în care s-au născut alți 4 frați, s-a mutat la Piatra Neamț, tatăl fiind muzicant vestit, la fel ca mulți alții din la fel de multele familii Mantu. A început boxul la secția din cadrul Clubului Sportiv Ceahlăul, a avut rezultate la competiții din Moldova („zonale” se numeau) și în diverse meciuri de pregătire, dar zice că a fost tare greu la început: „Am mâncat multă bătaie! Și meritat, și nemeritat, și de la antrenori, și de la colegii mai mari. Jucam la categorii mici, trebuia să nu trec de anumite greutăți corporale, iar dacă aveai kilograme în plus o încasai. Cum se făcea slăbire? Alergare multă, exerciții la fel, sau, cel mai des, te înveleau în saci și stăteai sub saltelele de la lupte până erai lac de transpirație. Uneori, după curele de slăbire ce aveau loc la antrenamentele premergătoare unui turneu sau meci, ajungeai în ring tremurând de efort, nu de frică”.
Campion național la 21 de ani
Anii au trecut și când s-a pus problema să plece în armată boxul l-a ajutat. A ajuns la Steaua, grupare ai cărei sportivi luptau pentru supremație cu cei de la Dinamo, Rapid, Galați, Craiova, Reșița, Bacău etc. N-a făcut o zi de instrucție, iar aproape de terminarea stagiului i s-a propus să rămână în București. A acceptat, primise o locuință aproape de Gara de Nord care aparținea Armatei și o împărțea cu un coleg. Apoi, la vârsta de 21 de ani, în decembrie 1976, a devenit campion național. El afirmă că are trei asemenea trofee, dar numai unul este cert, numele Ion Mantu fiind consemnat în presa vremii și în statisticile de după 1990. Poate din cauza memoriei care-i mai joacă feste, Ion Mantu evită să spună cum sau de ce a plecat de la clubul bucureștean. A ajuns la Târgu Jiu, se pare la Pandurii, unde a stat câțiva ani, dar fără reușite majore, ocupându-se și de pregătirea pugiliștilor, alături de antrenori, pentru că devenise instructor. În timpul sau după perioada din Oltenia, pietreanul ar fi avut și probleme penale, dar a schimbat subiectul, spunând doar că a dat cu pumnul când și cui nu trebuia. La fel ar sta lucrurile și în anii de după evenimentele din decembrie 1989, dar iarăși n-am aflat prea multe.
Căderea. De peste două decenii pe străzi
Referindu-se la „aspectele penale”, interlocutorul nostru grăiește răspicat: „Bă, eu sunt fiu de lăutar vestit! Nu am băgat niciodată mâna-n buzunarul cuiva!”. Odată reîntors în Piatra Neamț, pentru fostul campion lucrurile n-au mers bine deloc. Nu avea locuință, găsindu-și adăposturi vremelnice. „De vreo 20-25 de ani stau numai pe străzi. Știți ce înseamnă asta? Nu, nimeni nu știe! A fost și este greu. Am fost și clopotar, și gropar, iar acum, la 71 de ani, dorm prin cimitir sau în niște bărăci de lângă. Lumea mă știe, nu sufăr de foame. Primesc mereu mâncare, nici n-am ce face cu atâta. Și băutură îmi dau oamenii, că ăsta-i viciul meu. Ce-aș mai putea schimba acum? Nimic! Eu știu ce sunt, nu-i nevoie să-mi spună nimeni. Și nici de sfaturi nu mai am nevoie”. Discuția cu Ion Mantu se prelungește, acesta cerând țigări una după alta, sperând iluzoriu că se încălzește. Deși este îmbrăcat gros, cu câteva pulovere și două geci groase, frigul și vântul îl face să tremure stând pe lespedea unui cavou, pe care tronează mulțime de pachete primite de pomană. Tot vorbind, fostul sportiv spune că n-are prieteni buni, ci doar tovarăși de pahar. Totuși, la categoria amici îl pomenește pe Ioan Onisei, fost deputat de Neamț, membru și vicepreședinte al Consiliului Audiovizualului și director interimar al Teatrului Național. Cum l-a cunoscut nu poate da lămuriri, dar l-a catalogat ca fiind un „mare om”. Când se „intersectau” prin oraș îi lăsa „unu sau două bastoane”. Adică 1 sau 2 milioane de lei.
„La categoria semiușoară, un campion nescontat”
Numele lui Ion Mantu apare pomenit în cotidianul Sportul, numărul 8420, de vineri 30 decembrie 1976, în articolul intitulat „Ce valoare au noii campioni la box”, care are subtitlul „S-au remarcat câțiva tineri de certă perspectivă: N. Stoenescu, I. Dragomir, I. Mantu, Gh. Simion, V. Cicu, V. Vrănceanu”. Autorii fac o analiză pe categorii a unei întreceri pugilistice de anvergură la acea vreme, afirmând că s-au consemnat surprize, între ele fiind tocmai tânărul din Piatra Neamț. Iată o parte din conținutul respectivului articol.
„Turneul final al Campionatului Individual la Box pe anul 1976, a însemnat o trecere în revistă a potențialului pugilismului din țara noastră. Cu câteva excepții – Simion Cuțov, Dumitru Cipere, Niță Robu – pe ringul din Palatul Sportului și Culturii au avoluat cei mai buni boxeuri ai țării, care și-au disputat cu ardoare cele 11 centuri de campioni. În rândurile ce urmează vom încerca să apreciem valoarea câștigătorilor campionatului individual, precum și a celor din imediata lor apropiere”.
După enumerarea învingătorilor la semimuscă, muscă, cocoș și pană, urmeză rândurile dedicate pietreanului: „La categoria semiușoară, un campion nescontat: Ion Mantu (Steaua) – element dotat, care trebuie urmărit cu mai multă atenție. Dar, la această categorie, există cel mai valoros pugilist român, Simion Cuțov”.
Textul se termină cu un comentariu în care se accentuează faptul că valoarea unor campioni din 1976 este ridicată, iar la unele categorii sportivii au înregistrat salturi calitative, iar cu o bună pregătire viitoare pot aspira și la succese pe plan internațional. Cu un an înainte, în luna octombrie, Ion Mantu participa la Campionatul Național de la București, dar pierdea în preliminarii, după cum se arată pe http://amateur-boxing.stefa.pl/NationalchampionsRomania. Apoi, în 1977 se oprește în semifinale, fiind învins la puncte de Ilie Dragomir, cel care avea să obțină locul 1 (a fost legitimat la Dinamo, având 6 titluri la diverse categorii și un bronz european). Fostul sportiv nemțean zice că a participat și la turnee peste hotare, Balcaniade, dar de certitudine este prezența, în august 1976, la Mănușa de Aur a Mării Negre (Golden Gloves of Black Sea) de la Constanța, unde a atins faza semifinalelor, la semiușoară. În perioada cât Mantu a fost component al Clubului Sportiv al Armatei Steaua, hazardul a făcut ca la categoria 60 de kilograme să evolueze în competiții dinamovistul Simion Cuțov, ale cărui calități îl făceau aproape de neînvins. Bucureșteanul are în palmares 4 patru titluri de campion național, 3 de campion european, o medalie de argint la Campionatele Mondiale de la Havana (1974) și tot argint la Jocurile Olimpice de la Montreal (1976), când Nadia Comăneci a făcut istorie în gimnastică.
Nota redacției: Fotografiile ce însoțesc acest articol sunt de dată recentă sau mai vechi
Dan SOFRONIA




