S-a născut în Câmpulung Moldovenesc, pe 4 iulie 1962. De Ziua Americii, cum îi place să spună. Nu și-a dorit niciodată o carieră militară deși tatăl – care era subofițer MApN, l-a tot îndemnat să meargă la liceul de profil. Însă viața a hotărât altfel și, pe 1 decembrie 2014, împlinește, oficial, 10 ani de când conduce Jandarmeria Neamț. De fapt, deceniul a trecut deja, pentru că, înainte de a fi șef cu acte în regulă, colonelul Sorin Gherman a asigurat o vreme interimatul.
„M-a iubit Dumnezeu!”
„Prima mea cumpănă a fost la 5 ani. Mi-am pierdut mama într-un accident. Era taxatoare pe autobuz și, de obicei, mă lua cu ea. În ziua aceea n-a vrut. M-a lăsat la un vecin, la care nu am stat niciodată până atunci. Am protestat, am plâns, m-am dat cu fundul de pământ. Ea, nimic! După ce și-a terminat ultima cursă, șoferul a plecat să alimenteze. Autobuzul s-a blocat pe calea ferată și a fost lovit de tren. Șoferul a scăpat, dar mama… mi-au spus rudele mai târziu că nici nu prea au avut ce să pună în sicriu. Era însărcinată. După o vreme, tata s-a recăsătorit și, cum era mai mereu plecat cu serviciul, eu stăteam mai mult cu mama vitregă”.
A făcut școala și prima treaptă de liceu în orașul natal, iar la 17 ani a plecat de acasă la București. S-a angajat la fabrica Vulcan, unde muncea ca ucenicul unui meseriaș în utilaje de foraj, iar seara mergea la școală. În 1983, a plecat în armată, la Arad. „Scriam foarte frumos și am fost luat imediat furier la comandantul de pluton, după care am fost selectat și m-am înscris la școala de ofițeri. Pe vremea aia era concurență mare, 7-8 pe loc. Am intrat al cincilea și, în 1987, am ajuns ofițer. Era o școală cu reguli. Nu aveam învoire decât duminica, de la ora 9 la ora 21, dar asta numai dacă în săptămâna respectivă luam note peste 7. Un singur 6 strica tot. Am terminat cu media 8,92 și voiam să rămân în școală ca lector. Însă m-am trezit că Unitatea I Specială, care răspundea de tot ce presupunea siguranța președintelui, avea întâietate în a-și alege ofițerii din promoție și am fost repartizat la Palatul Snagov. Eram în trupele speciale de securitate, dar nu eram noi responsabili direct de siguranța președintelui țării, ci Divizia V. Noi doar păzeam obiectivele.
Cununia religioasă, cu pături în geam
Povestea căsătoriei colonelului Gherman a fost plină de suspans și neprevăzut. Tatăl său și mama vitregă s-au mutat, la un moment dat, la Piatra Neamț. El era încă în școală și, în anul II, a fost trimis să facă practică agricolă. De fapt, era reponsabil cu supravegherea, motiv pentru care umbla la costum , cu cravată de piele subțire și cu geantă. Mergea în fiecare zi, cu autobuzul, la Dragomirești și, în acel autobuz, și-a cunoscut soția, căreia i-a pus geanta peste picioare și nici măcar n-a observat. După 3 ani, pe 30 ianuarie 1988, au făcut cununia civilă.
„Am depus actele la primărie, am făcut raport de permisie, sâmbătă dimineața la ora 10 aveam cununia, iar vineri după amiaza la ora 16 nu știam încă dacă-mi dă drumul. Când am aflat că mi s-a aprobat, prima mea întrebare a fost «cu ce plec?». Snagovul e în mijlocul pădurii, la 10 km de drumul național. Aveam tren din București la ora 22, dar am prefarat să merg să-l aștept la Ploiești, că mai câștigam o oră. Am mers cu «ia-mă nene» până la gară și dimineață, la 5, eram în Piatra Neamț. Cununia religioasă am făcut-o înainte de cea civilă. Eram în permisie, la socri, și, deodată, nevastă-mea dispare, socrul dispare și mă trezesc doar cu soacră-mea, față de care am avut mereu o slăbiciune. M-a întrebat dacă nu aș vrea să mă căsătoresc religios cu Iulia. Tocmai fusese dat afară din școală un coleg care făcuse cununie la biserică și s-a aflat. Nu aveam nimic împotrivă, dar voiam discreție totală. Eram îmbrăcat militar, nu aveam nași, nu aveam nici măcar certificatul de căsătorie, fără de care niciun preot nu ne putea cununa. M-am pomenit cu un costum de-al socrului, condus la două blocuri mai încolo, la etajul II, unde locuiau nașii, cu preotul care ne aștepta și cu ferestrele astupate cu pături, nu care cumva să vadă cineva din blocurile de vizavi. Atunci nici n-am avut timp să realizez ce mi se întâmplă. Acum sunt mândru că m-am căsătorit religios”.
Drumul spre Piatra Neamț a început pe Podul Grant
Iarna 1988-1889 a fost una tensionată pentru tânăra familie. Convinsă cu greu să se mute în București, Iulia Gherman a stat mai mult singură, tristă tot timpul și cu ochii roșii de plâns. Ceaușescu și-a petrecut mai toată iarna la Palatul Snagov, ceea ce a înăsprit lucrurile pentru trupele de securitate. „Lucram 24 de ore continuu. M-am dus și am început să bat pe la uși, am fost dat afară, am intrat pe geam, până am reușit să mă transfer la o subunitate care avea în grijă traseul președintelui. Eram un fel de sperietori. Și a venit revoluția. Valul de oameni m-a prins pe stradă. M-am dus la comandant și i-am spus că vine lumea peste noi. Ne-a dat ordin să rămânem în dispozitiv. Tancul MApN era la poartă, iar noi păzeam cazarma să nu vină teroriștii. După câteva zile a sunat cineva la ofițerul de serviciu și am primit ordin să ne îmbarcăm în autobuz, doi ofițeri cu arme și muniție, soldații fără muniție și să mergem în sprijin la Băneasa, unde o să primim misiuni. Am ajuns pe Podul Grant, când o Dacia neagră a venit din spate, ne-a oprit și șoferul ne-a spus că șeful de stat major a ordonat să ne întoarcem. Ne-a lăsat să plecăm, apoi a sunat la Băneasa și a spus că ne-a trimis pentru misiune. Cei de acolo nu știau nimic. Aceea a fost a doua cumpănă din viața mea. Și acum mă întreb unde ne duceam de fapt. În ianuarie 1990, am păzit Spitalul Elias și pe urmă am fost comandant de gardă la Tribunalul Teritorial Militar București. Pe urmă au venit mineriadele și am simțit că m-am cam săturat de București. M-am dus din nou și 
am bătut pe la uși și am cerut să fiu mutat la Piatra Neamț, unde nu era decât un post: locțiitor de șef de detașament. Eram tânăr locotenent și am avut de suportat multe priviri chiorâșe până le-am demonstrat celor mai în vârstă că nu întâmplător ocup funcția aia.Toată unitatea aveam o singură mașină de scris, un camion și o Dacia papuc, cu care căram de toate. M-am apucat să scriu planurile de alarmare de mână, sunt și acum la arhivă. În 1998, s-a schimbat structura și au apărut funcții noi, în 2002 am devenit șef de stat major, iar în 2004, după ce s-a pensionat dl. Gorăscu, m-au convins șefii de la Bacău să mă înscriu la concurs. Mi-a fost cam frică, era cu înregistrare video și am avut emoții să vorbesc în fața camerei, dar am luat. De a doua zi, m-am hotărât să schimb stilul. Toți așteptau ordin și, dacă ieșea prost, era vinovat cel care a dat ordinul. Eu doream un management participativ. Mi-a fost greu până i-am convins să-și spună părerea, mi-a luat cam un an și jumătate, dar acum funcționează. Ne adunăm la club, discutăm problema și luăm decizia de comun acord”.
„Peste 10 ani vreau să-mi plimb nepoții”
Colonelul Gherman are un singur copil, un băiat în vârstă de 25 de ani, care lucrează în Birmingham, la Lanțul hotelier Hilton. Părinții s-au obișnuit să-l vadă acasă doar de două ori pe an, iar în rest pe cameră, o dată pe săptămână. „Îmi doresc să se căsătorească, iar peste 10 ani mi-ar plăcea să-mi plimb nepoții”. Până atunci, Sorin Gherman își petrece timpul liber urmărind documentare istorice pe internet, citind și având grijă de Jojo, cățelușa care, de 12 ani, face parte din familie în cel mai firesc mod cu putință. În rest, când mai apucă, îi place să plece în mici excursii sau drumeții și are o strângere de inimă de câte ori trece pe la Trifești, locul unde, la începutul anilor 90, a trăit a treia cumpănă a vieții. „Eram în cabina camionului, mergeam la o tragere. În spate erau soldații, cu țintele și celelalte materiale. Am ajuns la trecerea la nivel cu calea ferată. Sunt șine duble acolo și venea un tren. După ce a trecut ultimul vagon, șoferul a plecat de pe loc și, din partea cealaltă, venea alt tren. Am trecut la limită. De atunci m-am îndepărtat de lucrurile nefolositoare și am început să citesc cărți care mă învață să mă apropii de Dumnezeu”.
Cristina MIRCEA
