Acum trei luni ajungeam, șontîc-șontîc,în Thailanda. După douăzeci de mii de kilometri, majoritatea prin vestul Chinei, și un accident în munții din provincia Yunnan, avem motocicleta lipită cu scotch și laba piciorului stîng cît un pepene.
Chiar și într-un picior, nu se cade să nu vizitezi familia soției, așa că fuga în satul dintre livezi, la doi pași de granița cu Cambogia. Unde Yai (bunica dinspre mamă, pe jumătate khmeră) mi-a pipăit piciorul și a pus diagnosticul exact, confirmat ulterior de radiografie; apoi a uns piciorul cu o alifie rețetă proprie, a mormăit cîteva descîntece și mi-a zis că treaba e rezolvată. Amuzat, am facut greșeala să o plătesc în exces și am primit o serie de bis-uri înflăcărate la descîntece, pentru că banii nu erau pentru ea, ci pentru spiritele care au stat în spatele procesului. Cu sau fără spirite, cert e că în cîteva zile eram ca nou. N-am dat atenție atunci, firește că luxația s-ar fi vindecat și fără alifia de cocos – dar zilele trecute mi-a căzut sub ochi un articol despre importanța vindecătorilor tradiționali în sistemul medical thailandez. Știam de Ayurveda indiană, știam de medicina tradițională chineză, dar din cea thailandeză mi-era cunoscut doar celebrul nuad thai. Care nu înseamnă nud de thailandeză, cum ar putea gîndi fanii Thailandei ca destinație de turism sexual, ci înseamnă masaj terapeutic, care, alături de vindecarea cu ajutorul plantelor și spiritelor, constituie unul dintre cei doi piloni principali ai medicinei tradiționale thai. Despre cel de-al doilea voi povesti astăzi, pentru că am descoperit în familia de sub palmieri și prin vecini o întreagă clinică: bunica și tata socru tratează de la fracturi ușoare și leziuni ale articulațiilor, pînă la diaree sau eczeme, iar știința vindecării prin ierburi și incantații se transmite din generație în generație.
A fost o vreme cînd Yai, ortopedul satului, nu făcea față avalanșei de clienți și trebuia să lucreze pe bază de programare. Acum e bătrînă, 88 de ani, și nu prea mai vede. Dar nu asta a alungat clienții – oricum ochii nu jucau vreun rol, tratamentul era bazat pe identificarea prin pipăire a zonei afectate, a gravității afecțiunii și aplicarea de unguente pe bază de ierburi, însoțită de incantații în sanscrită. Clienții s-au rărit de cînd guvernul a dezvoltat intens rețeaua de spitale din zonă, dar unii mai vin încă la Yai, chiar și de la cîteva sate distanță. Pe de o parte, pentru că, într-o zonă exclusiv agricolă ca aceasta, credința și credințele rezistă modernizării, pe de alta, pentru că mulți nu au banii sau curajul pentru a merge la spital.
O asaltez cu întrebări despre rolul incantanțiilor, compoziția alifiei, cazuri rezolvate etc. Zîmbește obosită și mă trimite la Po (tata) care stăpînește arta vindecării în mai multe domenii. Nu și într-al oaselor, îmi spune cu tristețea celui care va lua curînd, în mormînt, știința lui – nu a vrut să preia și specializarea asta, are destule. Aflu totuși de la Yai că știința se transmite din generație în generație, cu condiția ca cel care preia ștafeta să fie dornic și vrednic.
În trecut, depozitarul cunoștințelor era templul budist și de acolo știința se împrăștia în sat, celor aleși, pentru că, se pare, cunoștințele aleg corpul în care să-și găsească sălaș. De aceea, criteriul pentru a identifica învățăcelul potrivit este ușurința cu care memorează incantațiile sanscrite; de exemplu, Po ar fi vrut să-i transmită cunoștințele soției (Me, mama), dar aceasta se încăpățînează să nu rețină incantațiile, semn clar ca megabiții de medicină tradițională thai nu agreează creierul lui Me. În schimb, fiica cea mai în vîrstă a lui Po, cumnata mea deci, le-a memorat la prima auzire, așadar ea va prelua postul cand Po nu va mai face față.
Secretul vindecării prin mix-ul ierburi plus rugăciune se transmite la liber în sat, de preferință în familie, dar și în afara ei, dacă identifici un ucenic vrednic. Pe vremuri însă, cînd călugării erau mai puțin ocupați să călătorească în străinătate și să meargă la plajă, templul budist controla procesul. Fiecare bărbat are aici datoria să petreacă un timp oarecare în templu, slujind ca un călugăr veritabil, și asta e o ocazie perfectă pentru călugări să identifice persoane cu potențial de vindecător. Obiceiul călugăritului temporar se păstrează încă, dar la ritmul în care se trăiește azi, bărbații nu stau mai mult de o săptămînă, două.
Pe vremuri se stătea și cîțiva ani, cum a stat Po în anii ’60, cînd a și deprins arta vindecării de mușcătura șarpelui. L-a ”ales” chiar șarpele, mușcîndu-l mortal, cel puțin în opinia vraciului din sat, care a refuzat să preia cazul văzînd că Po s-a învinețit și vomită sînge. N-a fost de acord unul dintre călugării de la templu care, prin incantații, comprese și fierturi de ierburi, l-a pus pe picioare în cîteva zile. Po a rămas în templu pentru doi ani și a învățat să vindece o mulțime de boli, dar faima i s-a dus în tot ținutul ca vindecător de mușcătura șarpelui, scorpionului, păianjenului și altor creaturi veninoase.
Ca și Yai, nici Po nu e prea entuziasmat de idea de a împărtăși, e nevoie de intervenția soției mele. Pentru că nu o poate refuza pe fiică-sa, acceptă să dea cîteva detalii. Esențială în procesul de vindecare, fie că e vorba de venin, diaree sau de o eczemă, este conlucrarea între spirite și proprietățile terapeutice ale ierburilor. Una fără cealaltă n-ar produce nici un rezultat. Incantațiile sînt în sanscrită, una dintre rădăcinile actualei limbi thai și limba originară a budismului. Spiritele sînt cele cărora li se adresează incantațiile-rugăciune. În cazul lui Po, este vorba de spiritul învățătorului de la templu, cel care l-a înzestrat cu toate cunoștințele în cei doi ani petrecuți acolo. I se cere, practic, spiritului să ajute la vindecare, prin niște formule strict stabilite pentru fiecare boală. Formulele sînt inaccesibile profanilor. Dacă ar fi divulgate n-ar mai avea eficiență, tot așa cum n-ar mai avea eficiență, în cazul mușcăturii de șarpe, incantațiile lui Po dacă acesta ar ucide vreodată un șarpe.
Un alt element care poate dăuna eficienței sînt chiloții de damă. Aceștia nu trebuie în nici un caz, fie că sînt purtați, aruncați în coșul de rufe murdare sau puși la uscat, să se afle deasupra nivelului capului pacienților. Explicația e, firește, legată de menstruație, eveniment considerat de spirite dezagreabil.
Ierburile trebuie culese de preferință în perioadă cu lună plină, cînd energiile naturii dau pe dinafară. Pe urmă, fiecare plantă are timpul ei de cules. De exemplu, iasomia și floarea de ylang-ylang trebuie culese noaptea. Fiecare plantă are întrebuințarea ei, pe multe le cunosc și simplii săteni. Dar la cîteva case mai încolo, cică e un sătean farmacist tradițional. Familia lui cunoaște de cîteva generații secretele tuturor plantelor și are amestecuri potrivite pentru zeci de boli. Ca agent de preparare se folosește alcoolul și uneori zeama de orez, cum ar fi în preparatele împotriva diareei. După ce am văzut în Marele Zid Chinezesc cărămizile îmbinate cu liant din supă de orez, sînt ferm convins că și dacă pui laxativ în zeama de orez, tot oprește diareea, dar se pare că zeama respectivă are și alte proprietăți: nevastă-mea avea o eczemă urîtă pe mînă, a încercat tot felul de alifii de la farmacie, pînă a ajuns la Po, care i-a tratat-o în două zile cu zeamă de orez și incantații sanscrite suflate peste zona afectată.
Prin extensie, Po a ajuns să trateze și ”veninul” spiritelor, nu numai pe cel provenit din mușcături. Copii care plîng excesiv noaptea sau adulți cu anxietate sau alte stări care se abat de la serenitatea budistă vin la Po pentru alinare. În aceste cazuri, puterea rugăciunii e suficientă, nu mai trebuie ajutată cu ierburi.
Taxa lui Po pentru o vindecare este de 12 baht, adică un leu și douăzeci de bani, și de fapt nu e taxa lui, ci a spiritului care îl asistă în procesul de vindecare, spiritul învățătorului. Firește că unii lasă mai mult, oricum toți banii ajung, prin intermediul templului, la învățătorul demult decedat. Problema apare atunci cînd cel vindecat ”uită” să plătească taxa, pentru că îl pune pe Po în neplăcuta situație de a calma spiritul iritat de faptul că a făcut muncă patriotică. În final însă, tot cel vindecat achită nota, pentru că va fi din nou mușcat de șarpe.
Reticența lui Po în a împărtăși din secretele medicinei tradiționale thai nu vine din dorința de a-și proteja patentul, ci are rădăcini în istoria țării. Entuziasmat de contactul cu Vestul și medicina occidentală, guvernul Siamului a interzis pe la sfîrșitul secolului al nouăsprezecelea practicile tradiționale, mulți vindecători fiind arestați ca șarlatani. Timp de un secol, guvernele s-au străduit să ridiculizeze vindecătorii rurali, în încercarea de a impune definitiv și unic sistemul științific occidental. Mișcarea antivindecători a atins un maxim în anii ’80, nu e deci de mirare că Po se teme că o să-l iau în rîs sau, mai rău, că Poliția se va sesiza cumva în urma articolului meu, și va avea probleme.
Nu e cazul, pentru că ceea ce nu știe Po e faptul că prin anii ’90, lumea a început să ia în serios medicina tradițională. Incongruența între concentrarea doctorului de spital pe boala în sine, pe de o parte, și abordarea budistă, în care întregul, corpul și spiritul luate ca tot sînt cele care dau răspunsul în identificarea și tratarea răului de orice natură, pe de alta parte, a dat o șansă revalorizării vindecătorilor de la țară. Mișcarea a fost atît de puternică încît , în 1997, a fost adoptată Legea privind Promovarea și Protecția Medicinei Tradiționale Thai. Explicația guvernanților a fost aceea că, în înțelepciunea lor, au descoperit ce comoară inestimabilă de cunoaștere zace la țară, e drept că în urma unei campanii intense făcute de ONG-uri locale.
Coincidență, în același an în care oamenii erau retrimiși la vracii de țară, anume anul teribilei Crize Asiatice, bugetul Sănătății se reducea drastic. Explicația mea derivă din paralela cu China, care, după ce și-a distrus sistematic trecutul timp de jumătate de secol, tocmai a observat că turiștii occidentali apreciază vechiturile. Și a luat măsuri, așa că acum întîlnești la tot pasul temple și forturi feudale, cu vopseaua încă umedă: ”Vreți monument vechi, poftiți aici, secolul XIV, finalizat anul trecut!”. Cam așa ceva cred că s-a întîmplat și cu guvernanții thailandezi, au văzut interesul vesticilor pentru tămăduitorii cu ierburi – de masaj, nu mai vorbesc – și au decis să-i scoată pe tarabă.
Rezultatele au fost remarcabile și au dus la crearea unui adevărat sistem medical tradițional, cu școli sau ramuri de studiu la universitățile de medicină, arhivare a cunoștintelor acumulate în două milenii, sistem de acreditare pentru practicanți. În primii cinci ani de după adoptarea legii existau deja, potrivit unui articol publicat în 2003 de Bangkok Post, 14 mii de vindecători tradiționali și 16 mii de farmaciști tradiționali acreditați.
Resuscitarea medicinei alternative și tradiționale se înscrie într-un context mai larg: la Congresul de Medicină Tradițională ținut în China în 2008, din prezentările delegaților s-a aflat că trei sferturi din populațiile din Mali și Myanmar depind de medicina tradițională, dar și în țări avansate precum Canada sau Germania, lumea încearcă măcar această formă de tratament (70% și respectiv 80% dintre cetățenii celor două țări au apelat măcar o dată la medicina complementară sau alternativă). Resurecția medicinei tradiționale are și suportul Organizației Mondiale a Sănătății, rezoluții din 2003 si 2009 cerînd tuturor statelor membre să integreze, pe cît posibil și funcție de specificul fiecăruia, cunoașterea tradițională în sistemul medical național. Ceea ce, cum spuneam, Thailanda deja făcuse în deceniul anterior.
În țări ca Thailanda, pe lîngă beneficiile medicale ale utilizării ierburilor cu proprietăți terapeutice, un aspect important e și cel social, vindecătorii fiind persoane respectate în comunitate, deci poli de opinie și modele de comportament. Po n-are hîrtie de la guvern, dar are încrederea cîtorva sute de oameni răspîndiți în zece sate pe dealurile din jur. A vindecat, zice lumea, peste o sută de oameni mușcați de dihăniile pădurii, cu ierburile și incantațiile numai de el știute. Nu știu dacă e adevărat și nici nu mă înnebunesc după mormăielile sanscrite, ba chiar prima reacție a fost să-l consider un impostor. Apoi mi-am amintit cum, pe vremuri, la mine la țară, oamenii mergeau la preotul din sat pentru indispoziții simple ca să-i ”citească”, și primeau de la acesta rugăciunea plus apa sfințită, pe bani. La vindecătorul Po, primesc și aici rugăciunea, dar în loc de apă sfințită primesc un macerat de ierburi testat cîteva secole, care e gratis.
Ciprian Radavoi
Bangkok, ianuarie 2012
