”Securitatea era atractivă, din toate punctele de vedere”

Dumitru Badea este un personaj, indiferent dacă îl treci categoria celor pozitive sau negative. A avut o viață tipică pentru un om dornic să reușească în comunism, muncitor, apoi ofițer de securitate cu înalte responsabilități și s-a adaptat perfect la noul regim, ajungând în funcții și mai înalte, dacă ne referim la cea de chestor a Senatului. A fost unul dintre pilonii Partidului România Mare și a reușit o performanță politică demnă de menționat în palmares: aproape l-a scos din scenă pe tribunul Corneliu Vadim Tudor. În Neamț, a avut un cuvânt greu de spus, a avut o organizație puternică, pentru care a găsit sponsori în timpul alegerilor, cum ar fi controversatul Dumitru Puzdrea, a avut deputați, primari, consilieri și a ajuns, în urma negocierilor, chiar vicepreședinte de Consiliu Județean. Un dialog cu Dumitru Badea poate fi savuros, dacă faci abstracție de ceea ce știe, dar nu-ți spune, fie că nu vrea, fie că nu poate.

* Sarcină de partid: le citeam ziarul dimineața

– Dle Dumitru Badea, când ați avut prima responsabilitate publică în timpul vechiului regim?

– Am terminat școala profesională și am ajuns într-o fabrică, într-un atelier de strungărie, unde, după aproximativ un an, am fost numit adjunct al șefului de secție, cum era pe atunci. Acolo, responsabilitatea mea era să le citesc ziarul dimineața. Ne strângeam în jurul sobei, înainte cu 10 minute de începerea programului. Nu îmi spunea nimeni ce anume să citesc, nu aveam o anumită tematică. Era un mod de a-i ține pe oameni la curent cu tot ce se întâmpla. Era sarcină de partid, deși nu eram membru de partid la acea vreme. Pe atunci, nu era chiar atât de simplu să fii membru de partid, trebuia să candidezi, ș.a.m.d. După aceea, în timp, am primit responsabilități și pe linie de partid. Nu am lucrat decât patru ani în producție, pentru că am fost trimis la școala de ofițeri de securitate, pe care am făcut-o la Băneasa.

– Ca să fii trimis în școala de ofițeri…

– … trebuia să fii muncitor, trebuia să fii membru de partid, să nu ai „bube” la dosar, în sensul că părinții și rudele apropiate nu trebuiau să fie cu probleme. Trebuia să fii declarat, măcar o dată, de două ori, fruntaș în producție, să fii pus la panoul de onoare, pentru că așa se obișnuia. Am avut fotografie la panoul de onoare din fabrică timp de un an de la începerea școlii și mă mândream cu asta.

– Dvs. ați cerut să mergeți la școala de ofițeri sau vi s-a propus?

– Mi s-a propus și am fost de acord, pentru că, pe vremea aceea, Securitatea era atractivă, din toate punctele de vedere, inclusiv cel material. Primul meu salariu a fost de 1400 de lei. Am început activitatea ca ajutor lucrător operativ, pentru că așa trebuia, să îți faci ucenicia după terminarea școlii. Am făcut parte din ultima promoție de doi ani, iar după mine au venit promoțiile cu trei ani, care terminau, obligatoriu, și trei ani de Drept. Țin minte că din primul salariu i-am cumpărat soției, de ziua ei, un ceas, pe care am dat 900 de lei. Între timp, salariile au mai crescut.

Revenind, am început școala de ofițeri în 1962 și am terminat-o în 1964, în august. Am muncit foarte mult ca să termin cu medie mare, pentru a avea posibilitatea să-mi aleg locul de repartiție. Eram sigur că în Teleorman, județul meu, nu voi putea să lucrez, pentru că așa era situația. Ultimul stagiu de practică de vară, pe durata studiilor, l-am făcut la Bacău, iar după absolvire m-am trezit în acest județ. Eram aproximativ 80 de absolvenți în promoția noastră, iar după medie eu eram undeva pe locul 12-13, deci aș fi avut posibilitatea să îmi aleg locul. De la colonelul care ne-a citit numele de pe listă am aflat că am fost repartizat la Bacău. Prima mea misiune a fost să încadrez opt deținuți politici în oraș, pentru că se dăduse ordin de grațiere generală a tuturor deținuților politici. Nou fiind, nu cunoșteam pe nimeni, așa că m-am împrietenit cu cei mai vechi, pe care i-am rugat să mă ajute. Până la urmă, am reușit să-i încadrez doar pe câțiva, pentru că pe ceilalți îi respinseseră, din diferite motive.

* Și Securitatea avea un fel de ”Doi și-un sfert”

– Era un fel de tatonare a problematicii. Când ați început cu lucrurile grele?

– Din 1964 până în 1968, am lucrat ca ofițer de securitate în sectorul informativ-operativ. Am urmărit oameni care erau în atenția Securității, le-am interceptat corespondența, am pus „filajul” pe ei, atunci când a fost necesar, i-am urmărit cu informatorii, pentru că așa era procedura.

Nu am arestat pe nimeni, pentru că nu s-a impus. Trebuia să clarifici poziția omului, îi deschideai dosar, foloseai metodele muncii de securitate și cu asta basta. Între timp, s-au înființat județele și am venit la Neamț. În acea perioadă, urmam și studiile universitare, la fără frecvență. În Neamț, am primit alte însărcinări, în sensul că m-am ocupat cu pregătirea profesională și pregătirea de luptă, un fel de instructor. La un moment dat, am fost însărcinat și cu problemele de mobilizare a efectivelor. Am lucrat în această funcție până în 1972, când am fost numit ofițer de contrainformații în securitate, pe trei județe: Bacău, Neamț și Suceava. Practic, desfășuram activități cu caracter informativ-operativ în rândul cadrelor de securitate și a familiilor lor. Cum este „Doi și-un sfert”-ul în poliție. Un fel de protecție a cadrelor.

Dacă unul din ofițeri intra în contact cu un străin, începeai să îl urmărești, la fel cum am fost urmărit și eu. Toată treaba asta a durat până în 1979, când s-a făcut fuziunea între Ministerul de Interne și Securitate, iar eu am fost numit șeful Serviciului „Cadre învățământ organizare mobilizare”, la Inspectoratul de Interne. Ierarhia era șef de inspectorat – șef de miliție – șef de securitate. Am activat aici până în 1982, când s-a creat funcția de locțiitor politic, adică prim-locțiitor al comandantului. Eram, ierarhic, subalternul șefului de inspectorat și, la rândul meu, îi aveam subalterni pe șeful securității și pe cel al miliției. Am stat aici până în 1984, când m-au luat la București, în aparatul central al Ministerului de Interne, unde am fost numit șeful secției organizatorice și de cadre, adică secretarul pe probleme organizatorice. Am condus grupa de învățământ politic, în care erau 27 de inși. Am fost doar la două activități cu ei, după aia nu m-am mai dus, chiar dacă adjunctul ministrului s-a supărat pe mine.

* ”Postelnicu m-a trimis la Satu Mare că l-am deranjat pe Gorbaciov”

– De ce s-a supărat?

– Pe când eram la București, a venit în vizită Gorbaciov și eu am fost numit comandantul grupei operative aeroport plecare. Acolo aveam tot felul de cadre, inclusiv dansatori de nu știu ce, de pe la partid… Eram obișnuit, știam despre ce e vorba, fiindcă mai condusesem acțiuni, însă niciuna de o asemenea anvergură. Vine Gorbaciov, cu Ceaușescu, trece în revistă Garda de Onoare, iar în timp ce mergeau ei, în fața lor era un ziarist străin cu un teleobiectiv de toată frumusețea. Numai el știe ce Dumnezeu a făcut, că la un moment dat i-a căzut teleobiectivul. Un om de la Gardă i-a dat un picior și l-a aruncat cât colo. Ceaușescu, văzându-mă acolo, mi-a zis să mă duc să iau teleobiectivul. M-am dus acolo, unde era „minat”, ca să zic așa, l-am luat și i l-am dat înapoi posesorului. Dar nu mai avea ce să facă cu el. După aceea, s-a făcut bilanțul acțiunii, iar eu am întrebat cine a fost cel care a dat cu piciorul în teleobiectiv. Bănuiam că au fost niște instrucțiuni la mijloc. La un moment dat, s-a ridicat un colonel care a recunoscut că el a fost autorul, dar că făcuse asta ca urmare a unui ordin pe care-l primise. L-am întrebat „Cine a fost tâmpitul care i-a dat ordinul”, iar el mi-a răspuns „Tovarășul ministru Postelnicu”. Sala a amuțit, la fel și eu, dar am trecut peste momentul respectiv.

După ceva vreme, mă cheamă la el ministrul Homoștean, care mi-a spus să merg la Constanța, unde urma să fiu șeful securității. Am refuzat, pentru că mă certasem cu un tip, numit Mihalcea, care-i urmărea pe cei de la poliție, dar și pe ai lui, de la Securitate, pentru ca apoi, în ședințe, să folosească materiale împotriva lor. De aia, eu mă certam mereu cu el. Când am ajuns la București, am aflat că fusesem și eu urmărit de Mihalcea, prin cei de la contrainformații, și că aveam dosar acolo. Dar să revin. Postelnicu află că eram chemat la Homoștean și vine acolo. Eu m-am ridicat în picioare, am salutat, iar el m-a întrebat cine sunt. Când m-am recomandat, mi-a spus că eu eram cel care luptase împotriva omului lui de la securitate, care era un om extraordinar, etc. Eu nu am spus nimic.

După ceva timp, mi-a spus: „Tu ești ăla care m-a făcut tâmpit în plină sală?”. „Eu, tovarășe ministru? Cum să îndrăznesc?”, i-am zis. „Bă, tu ești ăla, pentru că mi-au spus oamenii mei”… A trecut și acest eveniment și m-am trezit, după aia, chemat la el, când ajunsese ministru de interne, după schimbarea lui Homoștean. Ordinul comandantului suprem: „Te duci șef de inspectorat la Satu Mare”!

* După revoluție, îi trimiteam cozonaci de Paște lui Postelnicu

– Și dacă-i ordin cu plăcere, nu?

– Da… La începutul lui 1989, când am ajuns acolo, am găsit o atmosferă destul de încinsă în ce privește relațiile dintre unguri și români. Era prim-secretar o femeie, Maria Bratea, care era o persoană extraordinară, până vedea unguri în fața ei. Însă nu am văzut-o niciodată să ia măsuri împotriva lor.

– A fost promovare? Sau pedeapsă?

– El a zis că-i promovare, dar practic era pedeapsă. Aici aveam salariu bun, dincolo m-am dus, tot cu salariu bun, dar era vorba de o distanță foarte mare. Eu nu voiam nici la București și el m-a trimis la Satu Mare.

Cu Postelnicu am foarte multe de povestit. După ce am ajuns parlamentar, îi trimiteam cozonac de Paște, una, alta, pentru că stătea ușă-n ușă cu un revoluționar – fusese director la TAPL București – care era expertul meu pe vremea când eram secretar al Senatului. El era cel care-mi povestea despre Postelnicu – că era amărât, că nu avea ce mânca, îi dăduse și băiatul afară din serviciu. La un moment dat, Postelnicu a întrebat cine e cel care-i tot trimite ba una, ba alta. M-am întâlnit cu el și mi-a spus că nu își amintește de mine…

* Amintiri din ”epoca de aur”: budincă cu macaroane la bufetul Securității

– Prin poziția pe care o ocupați, nu prea aveați grija aprovizionării, ca restul populației, că vă aprovizionați de la magazine speciale. Oamenii însă erau nemulțumiți. Care este adevărul văzut cu ochii dvs?

– Marea parte a oamenilor avea păreri greșite despre unele lucruri. Pentru că era, la acea vreme, o mare criză de carne, am convenit cu cei de la abator să îmi dea, săptămânal, 150 de kilograme de carne, pe care să le distribui întregului „aparat”. Era un prim-secretar numit Gherasim, Dumnezeu să-l ierte, care, ca să îmi dea „peste ochi”, m-a chemat la el, la municipiul de partid, unde este acum Muzeul de Istorie. Jos era bufet. M-a luat acolo, a dat comandă de două fripturi, dar a primit răspuns că nu mai era carne, pentru că se primea doar o dată pe săptămână, iar atunci se terminase. „Ai văzut? Te rog foarte mult să încetezi cu prostia asta, pentru că discută lumea”, a spus el.

Apoi, când m-am dus prima dată la București, nu știam cum merg treburile. Cadrele de conducere se duceau într-o parte, ceilalți în altă parte. Am întrebat și eu unde e bufetul și am mers acolo. La bufet aveau budincă de macaroane, salam de cea mai proastă calitate, niște lucruri care nu demonstrau că ăia ar fi în belșug. Nu mai vorbesc de cantină. Și aici erau probleme. Dacă nu te înscriai cu cel puțin o zi înainte, nu puteai să mănânci acolo, pentru că se făcea economie.

– Să vă dau și eu un exemplu. În 1985 – perioadă în care erau restricții – în Odorheiul Secuiesc, zonă cu populație maghiară, găseai cașcavalul la liber, carne de vită pe trei categorii… De ce acolo și în restul țării nu?

–  Pentru că asta era starea de spirit a populației. Ăștia amenințau că fac, că dreg, că nu știu ce. De ce nu era și la Satu Mare aceeași treabă? De ce nu la Timișoara?

– Eu vă întreb de ce se permitea acest lucru? În definitiv, dacă ne raportăm la ce se întâmplă acum, e cam același lucru, dacă un român trebuie să știe maghiara ca să lucreze la Miercurea Ciuc…

– E simplu, ca să nu fie probleme! De aceea nu ia nimeni poziție nici acum. Tot s-a cedat și s-a cedat. Unde vezi așa ceva în Franța sau în Germania? Am avut lupte foarte mari, inclusiv cu răposatul Păunescu. Am spus că-i consider trădători pe cei care vor să introducă în Constituție prevederea folosirii limbii materne a unei minorități, acolo unde este minimum 20% populație de etnie maghiară. Sunt țări, unele chiar mari, care nu recunosc că au minorități. La noi s-a dat toleranță cât cuprinde, în primul rând pentru că unii au fost interesați să se mențină la putere unele partide.

* Frunda se oprea la Budapesta pentru instrucțiuni

– Nu vi se pare că lucrurile nu s-au schimbat foarte mult?

– Nu s-au schimbat deloc! De când lumea și pământul, ăștia știu să se plângă în străinătate, știu să-și vândă marfa.

Eu dau un exemplu, concluziile le trageți voi. Pe Frunda (Gyorgy) îl știu foarte bine. Eram chestorul Senatului, plecările în străinătate se aprobau de către biroul permanent și, dacă mai erau ceva modificări, le aprobam eu. Frunda își făcea deplasarea la Consiliul European și pe urmă venea la mine. Îmi spunea că vrea să plece cu o zi înainte și să vină cu o zi după. Atunci, eu luam foc. Cum adică? Trebuia să plece odată cu toată delegația – 3, 4, câți erau – și să se întoarcă toți odată. Așa era normal. El se oprea la Budapesta, lua instrucțiuni, rezolva problema și pe urmă raporta, ca să fie operativ.

La fel cu Tokes. Îi știu foarte bine dosarul, pentru că, la vremea când eram în minister, am răspuns de toată țara, deci și de Ardeal și de Banat.

* Tokes: trădător, dirijat de serviciile maghiare

– Caracterizați-mi-l pe Tokes în câteva cuvinte.

– Este trădător, dirijat de serviciile maghiare. S-a încercat și la noi recrutarea, nu s-a reușit, pentru că el a trădat.

A fost prins cu materiale pe care trebuia să le transmită unui ofițer al serviciilor maghiare. S-a dorit să fie arestat. Când erau treburi politice, cel care aproba era Ceaușescu. Nu mai aveai voie să bagi în pușcărie pe nimeni, decât cu aprobarea lui Ceaușescu. Mai ales în probleme care priveau relațiile dintre state. Ceaușescu n-a aprobat arestarea lui. Sunt multe lucruri care au fost trecute cu vederea și sunt tolerate și acum.

– Laszlo Tokes este europarlamentar, după niște alegeri în care a participat și a primit voturi în județele Neamț și Vaslui, cam același număr de voturi în toate județele țării. El și-a luat voturi pe procent, o dată pe linia unei biserici unde este pastor… A fost ajutat?

– A fost ajutat, iar cei care l-au sprijinit trebuie puși în aceeași categorie cu el. Hai să ne gândim și la ajutorul acordat de Băsescu. Chiar a fost decorat, în urmă cu 7-8 ani. Băsescu s-a bizuit foarte mult pe ei, pe unguri. Cum se zice, o mână spală pe alta. Eu l-am demascat pe Veresztoy Attila, care taie pădurile, am luat poziție în Parlament și m-am trezit, în 2007, că parcul natural, de la Neamț, 6000 de hectare, a fost dat județului Harghita. Asta nu-i trădare? Noi luptăm să menținem granițele și guvernul dă hotărâri pentru ei. Și câte și mai câte.

Am luat poziție și în ceea ce privește statutul naționalităților. În 2003, ei au avut un consiliu secuiesc, unde au conceput și aprobat acest statut al minorităților, sau naționalităților – pentru că ei nu sunt de acord cu termenul de minorități. Eu i-am condamnat, iar cei de la UDMR au spus că nu s-au băgat în toată problema asta. Nu s-a luat nicio măsură, pădurile au fost devalizate.

Ăștia nu au niciun Dumnezeu, nicio direcție. Țara asta nu este condusă, sau, dacă este, este condusă de interesele străine. Asta au spus-o alții și o spunem și noi.

[quote align=”center” color=”#999999″]

 Prima mea misiune a fost să încadrez opt deținuți politici în oraș.

 [list type=”check”]

• Am urmărit oameni care erau în atenția Securității, le-am interceptat corespondența, am pus „filajul” pe ei, atunci când a fost necesar, i-am urmărit cu informatorii, pentru că așa era procedura. Nu am arestat pe nimeni, pentru că nu s-a impus.
•  L-am întrebat „Cine a fost tâmpitul care i-a dat ordinul”, iar el mi-a răspuns „Tovarășul ministru Postelnicu”.
•  Când erau treburi politice, cel care aproba era Ceaușescu. Nu mai aveai voie să bagi în pușcărie pe nimeni, decât cu aprobarea lui Ceaușescu.

[/list][/quote]

Valentin BĂLĂNESCU