Absolvent al Facultăţii de Filologie din cadrul Universităţii din Cluj, Eugen Cojocaru a trăit încă din adolescenţă aerul occidental, ascultând împreună cu prieteni, amici, colegi muzica epocii – „în liceu aveam o reţea secretă de a înregistra oferta completă actuală de surse muzicale occidentale, la care se adăuga canonul zilnic cu foarte apreciatul Cornel Chiriac, inclusiv topurile internaţionale. Eu eram DJ-ul clasei şi al multor clici, pentru că pe vremea aceea era o raritate să ai, în primul rând, un magnetofon, iar în al doilea rând o asemenea ofertă de pop, disco, rock. Aşa am crescut, am dormit, am învăţat, am respirat, am dansat şi ne-am distrat cu Deep Purple, Doors, Janis Joplin, Jimmy Hendrix, Led Zeppelin, Alice Cooper, Beatles, Pink Floyd…”
Adolescentul clujean, format într-o astfel de atmosferă, după absolvirea studiilor superioare a început să scrie. La modul serios, realizând cronici de teatru şi film, interviuri. A corespondat cu publicaţii din ţară, precum Convorbiri literare, Tribuna, Astra, iar după evenimentele din decembrie 1989, respirând aerul occidental, şi-a completat CV-ul cu articole în Steaua, Familia, Poesis din România, cu Lumea liberă şi Observatorul în Canada şi cu Observator şi Balada din Germania.
Actualul vicepreşedinte al Asociaţiei Scriitorilor Români din Germania şi membru al Asociaţiei Internaţionale a Artiştilor Români – Literart XXI are la activ nenumărate studii de teorie şi istorie a artei, comunicări şi conferinţe la diferitele simpozioane internaţionale. A publicat volumele Rezistenţa veselă sau d’ale balcanismelor (roman, 1999), Bing Bang’s Back (2006), studiul Arta – Concept şi istorie, Arta modernă (2003), culegerea de articole România – şocul viitorului (2006), Isus, frescă biblică (2008), precum şi piesa de teatru Windoors.
În 2006 lansează, la Iaşi, primul volum de versuri intitulat Plimbare pe tăişul gândului, urmând ca acum, în 2011, la Piatra-Neamţ, să recidiveze cu volumul al doilea tipărit la Editura Crigarux.
– Aţi absolvit Facultatea de Filologie, de mai bine de douăzeci de ani sunteţi jurnalist şi, în acelaşi timp şi scrieţi. Sunteţi, aşadar, un adevărat om de litere. Nu vă întreb de ce aţi plecat din ţară în 1990 – nu cred că aţi avut alt motiv decât restul intelectualilor români…
– Nu, sigur am intuit evoluţia şi direcţia istoriei la noi în ţară, faptul că nu se va schimba prea mult şi că vor fi lupte grele, aşa că am vrut să scap de aceste mori balcanice care se învârt pe loc şi îi macină pe acei care doresc o evoluţi,e o dezvoltare a societăţii. Am vrut să văd şi lumea cu ocazia aceasta şi să fiu liber.
– În afara corespondenţelor trimise diferitelor publicaţii de la Bucureşti sau Cluj, cu ce v-aţi mai ocupat în Germania?
– Am scris. La început, în primii opt ani am fost ocupat cu asigurarea existenţei. E şi normal. Mă aflam într-o cultură cu totul nouă, dar cu toate astea nici acolo nu se trăieşte din scris. Aici ne asemănăm. Căci şi la ei dacă există una sau două persoane care să trăiască din literatură, restul scriitorilor germani fac altceva pentru a putea supravieţui. Lucru pe care a trebuit să-l încerc şi eu. După opt ani de zile în care mi-am asigurat existenţa am reînceput activitatea pe care o începusem încă de pe băncile facultăţii, adică a scrie proză scurtă, am început un roman – pe care l-am şi finalizat între timp – a scrie poezie, cronici de teatru, a scrie articole-studii despre epoca contemporană, despre film, despre ceea ce se întâmplă în exil cu românii.
– Corespondenţele cu presa românească v-au ţinut la curent cu tot ceea ce se întâmpla şi se întâmplă în România.
– Da, bineînţeles. A fost unul dintre motivele, dar şi modalitatea de a ţine legătura cu ţara. Am citit foarte mult. Deşi internetul este damnat, iată că are şi părţile lui bune pe care eu le-am exploatat. Am citit cărţi, dar şi evenimentele culturale de aici, lansări de carte, spectacole noi de teatru ori de film, interviuri cu actori de teatru, cu scriitori valoroşi cu critici. Dar şi partea social-economică a fost în atenţia mea. E normal, cred, ca român în primul rând, iar apoi ca jurnalist, ca scriitor, să fiu interesat de ceea ce se întâmplă în România. Nu pot rămâne de piatră dacă toată cultura ce mi-a fost dată, dăruită de aceşti oameni mari – profesorii – şi de cultura română. Nu pot rămâne deci indiferent.
– Ştiind atât de multe lucruri despre situaţia ţării pe variatele-i planuri, care e motivul de reveniţi în România?
– Anual, sau chiar de două ori pe ani mi-am făcut obiceiul să vin acasă. Chiar pot face o comparaţie – aşa cum Atlas, acel personaj mitologic, atunci când îl părăseau puterile venea şi o atingea pe mama Geea revenindu-i apoi puterile miraculoase – aşa şi eu, revin acasă pentru a mă hrăni pentru câtva timp cu ceea ce au lăsat moştenire strămoşii, cu această cultură cu care mă identific. Şi simt că-mi revin puterile şi trăirile şi sentimentele cu care mă încarc aici îmi redau energia şi bucuria de viaţă. În străinătate, dar mai ales în Germania, este mult pragmatism. Acolo nu găsesc această exuberanţă de aici. Această dorinţă de cultură cu care mă reîncarc ori de câte ori revin în România. Poate se crede că acolo este o întreagă lume culturală, dar eu vă spun din experienţă personală – şi asta mi-au confirmat mulţi prieteni din Olanda, din Franţa şi din Germania care vin şi participă în România (nu numai la Bucureşti, Cluj sau Iaşi, ci şi la Mediaş, la Piatra-Neamţ, deci oriunde în ţară) şi văd atâta lume dornică de cultură – vă spun că aici, în România este o lume culturală fantastică. Inimozitatea şi prietenia alor mei sunt atracţii pentru a atrage atenţia străinilor, dar şi un alt motiv pentru care revin atât de des acasă.
– Folosiţi scrisul ca o armă socială, pentru a atrage atenţia şi, cumva, pentru a combate ceea ce ştiţi că se întâmplă în ţară?
– O armă este prea puţin spus. Pentru că dacă scrisul este folosit numai ca armă socială atunci aş fi doar un jurnalist. Şi nu o spun în sens peiorativ. Nu, noi am avut şi avem mari jurnalişti. De la Iorga sau Pamfil Şeicaru, am avut mari jurnalişti. Care şi ei s-au axat pe această linie. Însă eu vreau mult mai mult. Vreau să depăşesc stadiul de jurnalist şi să devin un soi de artist care este scriitorul. Prin poezie, vreau să-l şi încânt pe cititor, vreau să descopăr noi zone ale fiinţei umane, ale sufletului. Şi asta o încerc nu numai pentru românii mei, ci şi pentru cei din afara graniţelor. Pentru că, iată, prin întâmplările din lumea actuală suntem globalizaţi. Eu vreau să redau critica, dar la un mod cât mai apropiat de perfecţiunea literară. Îmi aduc aminte de ceea ce spunea Balzac, şi anume că el duce o întreagă societate în cap. Astfel că, nu întâmplător, a scris romane superbe, vreo treizeci de romane care au influenţat evoluţia literaturii. La fel, Marx şi Engels sunt cei care au spus că din romanele care sunt estetic perfecte, romanele lui Balzac, au înţeles mult mai mult despre mecanismele economico-sociale din occidentul acelor vremuri decât au înţeles de la specialiştii economişti cu studiile lor reci. Şi aşa este.
– Veniţi pentru al doilea an consecutiv la Piatra. Aţi venit în contact, şi anul trecut şi acum, prin Societatea Scriitorilor din judeţul Neamţ, cu oamenii, cu cei care scriu şi cu atmosfera în care o fac. Cum îi percepeţi?
– Din păcate nu am cunoscut prea mulţi. I-am citit pe vreo trei dintre oamenii locului care se ocupă cu scrisul. Ce am constat deja este faptul că în scrisul nemţean, repet, aşa puţin cum îl cunosc, se vede acea vână prozatoare de povestitor moldovean cu mult umor, cel ce redă şi lucruri triste dar într-un mod dulce şi cu un pic de amar ironic. Dintre cei pe care i-am citit pot să spun că îl cunosc pe prietenul Ghiţă Hibovschi. Şi pot afirma că este unul dintre autorii mei preferaţi. Şi asta nu o spun pentru că este aici lângă mine.
– Vă propuneţi ca, la anul pe vremea aceasta, să mai reveniţi la Piatra-Neamţ?
– Da! Mi-am promis şi mi-am propus să revin de cât mai multe ori aici, pentru că m-am simţit foarte bine! Am întâlnit oameni extraordinari – şi nu o spun din complezenţă – persoane deosebite, culte, interesate de actul cultural. Am trăit – şi anul trecut şi acum – o experienţă deosebită pe care în viitor o voi mai căuta.
– Vă mulţumesc!
– Cu mare plăcere!
A consemnat Valentin Andrei
