Un român avea odată o bucată de pământ, un chioșc și-o autorizație de construire pentru modernizarea spațiului comercial cu pricina. La Piatra Neamț, în zonă de vad, peste drum de Casa de Cultură, între o terasă, fosta clădire de birouri a cooperației și o casă particulară. Într-o zi pune-n geam anunț de închiriere și face rost de-un investitor grec. Se întâmpla în 2009. Astăzi s-a ajuns la război între cei doi, conflictul demonstrând din nou că nici cu experții, judecătorii și executorii nu descurci ce-ncâlcește inconfundabila primărie de poalele dealului cu râpa botezată pârtie. Față de situația inițială singura certitudine la zi a pietreanului este terenul. Numele celor doi are mai puțină importanță, motiv pentru care vor fi numiți simplu: românul și grecul.
Povestea începe, de fapt, în 1998, când românul cumpără acel teren, în suprafață de 35 mp, și ridică un chioșc. În 2009, pe 10 martie, obține autorizația sus-pomenită, nu-i ajung banii de modernizare și pune anunțul în geam. Românul are și o societate personală în nume colectiv, care devine locator în contractul de închiriere semnat cu grecul pe 27 august, același an. Se dă în chirie, pe 5 ani, după cum scrie la document, un chioșc și „un teren în suprafață de 35 mp, plus 11 mp concesionați de la Primăria Piatra Neamț (…) cu instalație electrică de 380 V, apă și canalizare”. Grecul, printr-o firmă de-a sa, se obligă să finanțeze proiectul, ca parte a unuia mai amplu, urmând ca, la expirarea contractului, construcția să treacă în proprietatea românului. Pentru consolidarea unui fel de logodnă extinsă, se stipulează clar dreptul chiriașului de a solicita rezilierea contractului dacă nu obține sau i se retrag avizele de funcționare. Chioșcul se modernizează în aceeași toamnă (octombrie-noiembrie), iar în februarie 2010 s-ar fi făcut recepția, potrivit spuselor românului. Procesul verbal invocat nu s-a descoperit – grecul nu-l are, românul știe un posibil număr de înregistrare, în primărie e interzis la documente publice. Ceva-ceva o fi totuși pe undeva, că altfel nu se ajungea la o nouă autorizație de construire, din 29.10.2010, pentru transformarea chioșcului modernizat în construcție definitivă. Cam așa ești tentat să crezi, dar imediat se va vedea că tentația e defectă rău. Oricum, prima autorizație e pe numele românului, la a doua i se alătură soția, fără urmă SNC. Fast-food-ul non-stop „Yannis” de azi e binecunoscut, funcționează în plin, iar războiul din spate, dus pe mai multe planuri, era să treacă neobservat. Grecul a refuzat de la o vreme să mai achite chiria, pe motiv că nu a obținut toate avizele și că a fost înșelat, românul își cere drepturile, timp în care primăria se joacă de-a demolarea. Mai precis, din 2010 încoace. Procesele și plângerile reciproce se subînțeleg, pe rol apărând între timp insolvența firmei grecului, de unde și panarama aferentă a creanțelor, cu tot cu expertizele de rigoare, care expertize, după caz, nu se recunosc, se contestă ș.a.m.d.
Dacă stai și asculți părțile, n-o mai scoți la capăt. Românul e cunoscut în oraș, e respectat, grecul e convingător. Ambii invocă buna credință și aduc argumente în acest sens. Doar că, înainte ca o ultimă instanță de judecată să se pronunțe, din maldărele de acte și documente se mai pot construi oarece observații.
Astfel se văd ușor cel puțin niște inadvertențe încă de la închirierea din 2009. Anterior acelui moment, pe 20 august, românul dă în comodat – cu titlu gratuit, pe o durată de 5 ani – propriei societăți, pe care o reprezintă cu semnătură și stampilă, terenul (35 mp) și chioșcul vechi (24,3 mp) care era deja înregistrat pe SNC, după cum rezultă din documente. La comodant și comodatar neapărând aceeași semnătură, grecul începe a prinde puteri în rol de reclamant. Mai mult, sare în ochi că românul a închiriat 11 mp (o veritabilă terasă a discordiei!) pe care nu-i avea concesionați. De fapt nu-i vorba de concesiune, ci de o închiriere de la primărie (22 octombrie – 31 decembrie 2009), cu opțiune de prelungire. Grecul spune că a fost înșelat, românul că era sigur de închiriere, doar nu te duci la primărie cu cererea dimineață și obții contractul pe loc. Pe 17 decembrie se încheie adiționalul așteptat pe o durată egală cu a primei perioade, potrivit expertului contabil judiciar din dosarul de insolvență, sau până la 31 decemrbie 2010, după cum susține românul în concluziile scrise depuse în același dosar. Asta nu e totul. Deși titular de adițional, românul rămâne fără terenul de terasă, ca urmare a rezilierii unilaterale din partea primăriei. Pe 20 ianuarie revine cu solicitarea de închiriere și e trimis la plimbare, pe motiv că investitorul efectuase deja lucrări neautorizate, în sensul închiderii spațiului dintre chioșc și casa învecinată. Ce face grecul? Strigă din răsputeri că rămâne de fapt fără terenul de terasă și nu poate atinge scopul investiției. Pe cale de consecință, în așteptarea sau căutarea unei intrări în legalitate, spune că nu datorează nicio chirie. Da, dar se vorbea despre existența unei recepții în februarie. Să fi fost lucrurile totuși în bună regulă? Nicidecum. Românul spune că din ianuarie era informat de primărie că firma grecului a efectuat lucrări neautorizate, însă un document în care doar se menționează o solicitare de sistarea lucrărilor e datat abia în aprilie, ceea ce contrazice povestea cu refuzul prelungirii închirierii terenului pentru terasă. Apoi, recepția nu e recepție, ci o banală adresă a primăriei (din 4 februarie 2010) prin care se confirmă că lucrările erau în perfect acord cu proiectul și autorizația. Mai sus, în aceeași adresă, se subliniază că nu se poate face recepție pe motiv că procesul verbal se încheie în 15 zile de la terminarea lucrărilor, termenul fiind depășit demult. Atunci, cum rămâne cu terenul? E simplu și românul spune explicit: nu i se poate stabili lui o culpă că n-a obținut prelungire. N-a obținut, dar contract a semnat. Apoi, cum s-a obținut a doua autorizație de construire?… Probabil Bunul Dumnezeu știe. Mai mult, trecând acum peste seria de procese verbale de contravenție de la Inspecția de Stat în Construcții, iese la interval fostul arhitect-șef, care afirmă că soluția închiderii acelui spațiu dintre chioșc și casă, din inițiativa grecului, e chiar lăudabilă, ba și estetică, el meritând mulțumiri, chit că a făcut-o fără acte. Pentru savoarea ostilităților, e lesne de imaginat că românul (în calitate de proprietar) a fost și el sancționat contravențional.
Urmează o perioadă în care se merge în paralel cu contravențiile, sențințele judecătorești de demolare – fiindcă grecul ocupase și acei 11 mp (sau 11,36 mp, că diferă de la un document la altul) – și demersurile românului pentru autorizarea transformării chioșcului modernizat (unul nou de fapt) în construcție definitivă, care autorizație deja se știe că a fost obținută pe 29 octombrie 2010 și e bine apăsată de îndoieli și semne de întrebare ca la Piatra Neamț. Gingașă cu totul este o exprimare desprinsă din documente oficiale: „s-a autorizat transformarea scriptică”. Defel gingașe sunt alte amănunte, pe care spațiul nu ne permite să le prezentăm, unul efectiv neavând concurență. La autorizarea din 2010 s-a prezentat tot planul de situație din 2009. I se administrează ștampilele și pecețile acelea „spre neschimbre”, evident cu date din 2010, dar nimeni nu e deranjat de ce scrie în cartuș, în dreptul obiectivului: modernizare chioșc – spațiu comercial! Alt proiect, altă autorizație, respectiv cel vechi, dar fostul arhitect-șef spune că merge și-așa, că se practică. Vă dați seama ce ofertă a fost la primărie, în 2010, pentru completat documentații după ureche, numai că n-a știut și poporul pietrean…
După 2011, războiul greco-român de la Piatra Neamț intră aproape în forțaj. Grecul forțează, nu plătește chirie, invocându-le pe ale lui, cu argumentele lui. Românul forțează recepția construcției definitive, recuperarea chiriei restante și se bucură că i se rambursează costul utilităților, fără a uita o clipă să-și reafirme buna credință dincolo de acele inadvertențe (părerea sa) sau falsuri (părerea grecului). Între timp, transformă firma în SRL. Peste toți, primăria refuză recepția și își vede într-un mod foarte orginal de procesul cu demolarea. Singură, aproape nepăsătoare și rece, arhitecta din proiectele cu modernizarea și definitivarea scria pe 10 ianuarie 2011 că „s-a respectat în execuție proiectul autorizat și propunem recepția lucrărilor”. Și atunci, ca și acum, nimeni nu a pus lacătul pe „Yannis”.
Cât privește oroginalitatea demersurilor primăriei, o solicitare din noiembrie 2013 pune capac la toate. Cere judecătoriei nici mai mult nici mai puțin decât autorizarea românului, pentru a duce el la îndeplinire sentința civilă din 2011, de demolare a lucrărilor neautorizate, menționate într-un proces verbal de contravenție din 2010! Dacă nu s-a înțeles, nici nu trebuie insistat: chioșcul e al grecului, dar figurează ca fiind al românului, și nici nu trebuie demolat de tot. Celor din primăria-minune nu le-au trebuit mai bine de doi ani, ci doar unul, deoarece sentința din 2011 a fost atacată (degeaba) de grec la Tribunal, rămânând bună de bătut în cuie din noiembrie 2012. Prin ianuarie 2013, acestuia i s-a pus din nou în vedere ce să demoleze, lunile trec lejer, trece pe-acolo și un executor judecătoresc, astfel ajungând, în noiembrie 2013, la acest demers nemaiauzit. N-o să credeți, dar are temei legal – vine din Codul de procedură civilă. Problema cea mare e cu motivul cererii: lipsa acută a resurselor financiare necesare pentru demolare pe partea primăriei! Semnează cineva în locul primarului și actualul secretar, cu toate că regăsim ușor „priceperea și profesionalismul” fostului.
Inutil de spus că nefiind finalizată autorizația din 2010 (cu definitivarea), cea din 2009 (cu modernizarea) e depășită, fiindcă a fost una provizorie, pe 2 ani. Inutil de spus că se apropie scadența celor 5 ani din contractul românului cu grecul. Inutil să-ți zboare gândul la câte asemenea situații or mai fi la Piatra Neamț, după cum la fel de inutil e să te întrebi cu ce ocupă în realitate „savanții” de la autorizări și disciplină în cosnstrucție în frunte cu șefii corespunzători.
Viorel COSMA
