Am hotărât să nu mai arunc la gunoi ultima mea pereche de pantofi. Ce-i drept, dădusem un pumn de bani tocmai pentru a nu mă despărți prea rapid de ea. Partea sensibilă s-a dovedit a fi talpa, care a cedat foarte ușor. Descumpănit, am pus papucii deoparte. Nu m-am îndurat să mă descotorosesc de ei.
Nea Vasile Dăscălescu, cizmar de meserie, zice că am făcut bine că le-am mai dat o șansă pantofilor. „E material bun. De obicei, dacă e un material mai bun, pantofului îi mai prelungești viața cu 2-3 ani. Depinde cum ți-i călcătura, în ce mediu lucrezi și tot așa.” Alături de nea Vasile, într-un atelier în care mirosul de cauciuc și prenandez era peste tot, lucrează, cot la cot, Olga Mușat și Neculai Mănucă. Cu toții sunt, așa cu ei spun, mici întreprinzători care se descurcă printre picături. Au învățat cizmăria cu mulți ani în urmă. Înainte să apară pe rafturile magazinelor încălțăminte de la turci, italieni sau chinezi.
A fost odată… înainte de ’89
Cu regret, oamenii care învârtesc timpul cu ajutorul acelor groase, calapoadelor și ciocanelor pentru a lungi viața încălțărilor ne spun că înainte, aici, lucrau cam la 50 de oameni. De dimineață până seara. Nu mai puțin de 15 rictuitori (cei care făceau fețe pentru pantofi – n.r.) și 35 de tălpuitori. Totul a început în jurul anului ’68 și, ca toate poveștile de „tristă amintire”, s-a terminat imediat după ’89.
„În ’68 se numea Complexul Meșteșugăresc. Jumătate din spațiu era destinat reparatorilor de încălțăminte, iar cealaltă jumătate era destinată birourilor și croitorilor. Noi, la fel ca angajații altor centre de acest gen, aveam rolul de a asigura piața internă. Fabricile mari lucrau pentru export, iar noi completam piața românească. Făceam încălțăminte pentru Poliție, pentru Armată și asiguram linia de producție internă. Atât cât se putea. Era o meserie din care puteai câștiga bine. Era o meserie stabilă”, spune Vasile Dăscălescu.
Doamna Olga își aduce aminte foarte bine când a intrat în câmpul muncii. Profesionala se termina foarte repede și, în cea mai mare parte, se 
baza pe practică. În doar doi ani de zile, lucra cot la cot cu ceilalți meseriași. La 19 ani, își câștiga primul salariu. „Înainte nu se duceau toți la facultăți. Trei luni de teorie, un an și jumătate de practică și cam asta era tot. Bineînțeles, dacă aveai și un pic de talent îți venea și mai ușor. Statul îți plătea școlarizarea, iar tu erai obligat să lucrezi cel puțin 5 ani în meseria asta. Lucrurile erau clare înainte.”
Nea Vasile știe de ce lucrurile nu mai sunt atât de clare. Are motivele lui, iar cele mai multe sunt legate de conducerea actuală, care, după Revoluție, a știut un singur lucru: să vândă. „Înainte era «Partizanul» BacăuI, fabrică de încălțăminte care făcea pentru export. Noi luam piele și talpă de la ei. L-au dărâmat, iar acum este mall. S-a ras de pe fața pământului. Trăim ca într-o țară subdezvoltată, dar avem cele mai multe mall-uri pe metru pătrat. În fabrica aia făceau piele, tăbăceau, erau mulți care lucrau acolo. Imediat după Revoluție s-a distrus industria ușoară. Ne-au invadat turcii, încălțările din Italia și chinezăriile.”
Un mit de carton
Despre încălțările din Italia, omul își amintește că în primii ani, după ’89, s-a deschis un magazin cu produse italienești, fețuite, lustruite, de-ți luau ochii. Numai că încălțările aveau o problemă. Erau pentru morți. Prețul i-a momit pe mulți și așa magazinul a mers o vreme… până la prima ploaie, când încălțările și-au dovedit „calitatea”.
Cizmarii cu care am stat de vorbă ne spun că, până la a fi conduși de oameni care nu gândesc românește, meseria era una sigură. Totul arăta ca un „lanț trofic”, în care profitul rămânea în țară. „Aici nu au vrut guvernanții noștri să gândească românește. Nu au știut să protejeze industria noastră. O fac alții pentru noi și tot profitul pleacă în alte țări. Am distrus pătura de mijloc. La noi au rămas doar cei care au și cei care nu știu cum e să ai. De mulți ani suntem buni doar la vândut și concesionat. Ne-am vândut bucățică cu bucățică”, spune cu amărăciune nea Vasile.
Respectul de sine se cunoaște după lustrul pantofilor
Acum, la etajul 1 al vechii clădiri, este de treabă. Până la vară, când cei mai mulți își vor trage în picioare șlapii, aici mai ajung încălțări ce mai pot fi salvate pentru un timp. Doamna Olga spune că, după atâtea calapoade și cusături, după câțiva ani de experiență, a început să citească oamenii după talpa de la pantof . „Pantoful nu e ca omul, dar spune multe despre el. Sunt unele care se dau mari cucoane, dar aduc niște pantofi la reparat plini cu pământ, cu bălegar. Ți-e rușine de rușinea ei. Ori sunt cazuri când vin cu niște încălțări ieftine și vor să le faci nu știu ce din ele, ca să pară mai scumpe. Vin de toate categoriile. Un om cu încălțămintea curată, îngrijită, lustruită întotdeauna se respectă întâi pe sine.”
Și moda pare să fie un aspect, pe care nea Vasile îl „taxează”, pe motiv că românul e foarte schimbător. „Englezul e mai conservator, românul se schimbă de la an la an. Îi place să fie în ton cu moda. Hai că pentru un reparator te adaptezi, dar pentru un producător e greu. Trebuie să le faci repede ca să le poți vinde.”
Despre cizmărie oamenii pe care i-am întâlnit acolo ne-ar putea povesti multe, doar că se rezumă la a ne spune că nu mai este demult o meserie bine plătită. În unele luni, ieși curat cu 500 de lei pe lună. Taxele și impozitele îi lasă aproape fără nimic, dar merg înainte. Asta e meseria pe care au învățat-o și singura pe care ar mai practica-o. Nu s-au gândit să se recalifice, convinși fiind că ceea ce fac ei acum va dispărea cât de curând. La fel cum au dispărut, rând pe rând, și alte meserii din care se putea trăi decent.
Marian TEODOROF
