În curtea spitalului din Bicaz nu e freamăt, nu e aglomerație așa cum te aștepți să vezi într-o unitate unde toată lumea își caută vindecarea. Din aprilie 2011, s-a lăsat o liniște neobișnuită. Doar câteva mașini ale Serviciului de Ambulanță Bicaz și un echipaj medical, care stau gata de plecare, mai sparg tabloul static. Nu se știe când va fi următoarea intervenție, dar ea va apărea negrașit. Intrăm în „casa” celor care s-au hotărât să-și dedice viața pentru a salva vieți. Ni se spune că nu e o meserie ușoară, e mai degrabă o vocație care îți cere mereu ca, pe lângă stetoscop și trusa de prim-ajutor, să ai pe stoc „zâmbetul”. Dr. Ovidiu Țîrdea ne-a explicat că fără zâmbet nu se poate aduce alinare. În această atmosferă lucrează cadrele de la Serviciul de Ambulanță Bicaz.
Cafele scurte și drumuri lungi
De când cea mai importantă unitate medicală din Bicaz a fost secată de personal și finanțare, ambulanțierii din imediata apropiere au fost obligați să devină mai uniți. De altfel, toți cei care sunt aici se comportă ca o mare familie. Nici unul nu e mai grande, nici unul nu e mai mic. Fiecare își are rolul lui într-un mecanism care merge ceas. Un ceas românesc ce este îndreptat la timp de vigilența celor care sunt gata de intervenție. Toți cei care sunt angajați aici se află într-o situație mai dificilă față de alte unități cu același profil, în condițiile în care „jurisdicția” le este întinsă pe mulți kilometri de drum. Un drum care și-a extins granițele prea mult de când spitalul din Bicaz i s-a pus lacăt. „Spre exemplu, dacă avem o solicitare la Mădei, aproape de granița cu județul Suceava, se parcurg 100 de kilometri. Trec aproape două ore până când reușim să aducem pacientul la Piatra Neamț. Până la Grințieș sunt 65 de km, acolo avem un punct de Ambulanță, la Bradu. Până la Bicaz Chei sunt 50 de km. Spre Borca este cel mai greu, pentru că drumul până la Viaduct este îngreunat de gropi și de foarte multe curbe”, a declarat asistentul Florin Cornaschi, șeful Ambulanței Bicaz. Misiune grea le revine și ambulanțierilor care conduc mașinile. Ei știu, spre exemplu, că dacă au o intervenție la Secu sau la Izvoru Alb, colegii nu se mai pot baza pe ei timp de vreo 3 ore. Oamenii de aici nu au medici de familie, iar unii din ei sunt consultați abia când mai ajunge mașina ambulanței. Pentru unii, după consultație se lasă cu transfer la Spitalul Județean Neamț. În traducere, acest drumuri lungi nu fac altceva decât să lungească timpii de rezolvare a solicitărilor. Medicii spun că, pentru fiecare caz, comparativ cu perioadele când spitalul era deschis, se mai adaugă aproximativ 30 de minute. S-au învățat cu drumurile lungi. La fel cum s-au învățat și cu dozele de cafea care îi țin în priză.
Jumătatea goală a paharului
Salariile celor care lucrează aici au înțepenit la ștacheta din 2009. ”Acolo am rămas cu încadrările salariale”, spune Florin Cornaschi.
Dr. Țîrdea este singurul medic de la unitatea prespitalicească din Bicaz. Chiar ,n mod normal, ar trebui un medic pe tură, deocamdată e imposibil. Nici pachetul de bază propus de ministrul Nicolăescu și nici tentația de a fi medic la această unitate nu par să fie suficiente pentru completarea necesarului de personal. Ar mai fi nevoie de 5 medici și 3-4 asistenți, pentru ca toate turele să fie acoperite așa cum trebuie.
Pe lângă locurile blocate la angajări, nici medicii nu mai rămân în țară. „N-ai cum să rămâi. Ar fi ideal ca fiecare medic să se mulțumească, în vârf de munte, cu un stetoscop și cu o trusă de prim-ajutor. Lucrurile nu stau chiar așa. Am colegi care sunt la rezidențiat și câștigă 9 milioane de lei, în condițiile în care cu acești bani nu te poți întreține. Și nici măcar nu-ți permiți să ai și un job. Cursurile sunt solicitante. Nu-ți mai permiți să faci și altceva. Până la urmă, e nevoie de baza materială pe care medicul să se sprijine, să aibă o siguranță”, a mai spus dr. Țîrdea.
Toți spun la unison că în aceste vremuri meseria lor trebuie privită ca o vocație. Nu poți să reziști dacă nu-ți place. Au mai trecut câțiva prin Bicaz, dar ori au ales să plece în afară, ori și-au schimbat traseul, încercând să-și îmbunătățească traiul.
La nevoie, medici de familie și „infoturiști”
În medie, la Bicaz se înregistrează între 10-12 cazuri pe zi. Asistenții spun că liniștea este înșelătoare, deoarece, aici, zilele pot fi foarte diferite. În vara care tocmai a trecut, au existat și 25 de solicitări pe zi.
Numărul mic al medicilor de familie îi determină pe unii pacienți să apeleze la Ambulanță. „Mai sunt și bolnavi care, ori din lipsă de timp sau pentru că sunt nevoiți să aștepte mai mult la medicul de familie, ni se adresează pentru o injecție sau pentru un consult. Nu-i putem refuza. Noi trebuie să facem totul pentru binele pacientului. Și îi primim. Problema de sănătate a fiecărui om reprezintă o prioritate pentru noi. Bineînțeles că ne-ar ajuta dacă ar exista un Centru de Permanență sau dacă s-ar relua activitatea medicală în Spitalul Bicaz”, spune tot dr. Aurel Ovidiu Țîrdea.
Nici în cazul turiștilor situația nu pare să se schimbe mult. Străinii care ajung să întrebe la Bicaz de o unitate medicală sunt întâmpinați tot de ambulanțieri, după jurământul hipocratic și în limita posibilităților. „Datoria noastră este să ajutăm oamenii și să intervenim chiar și atunci când nu suntem în programul de serviciu. Oricând”, spune Florin Cornanschi.
”Pacientul nu este un caz”
Mulțumirea? „Satisfacția cea mai mare vine dintr-un zâmbet de mulțumire, o strângere de mână, un surâs. Este foarte important cum tratezi pacienții. Pacientul nu este un caz, este o sumă de trăsături unice, este o persoană care are afecțiuni medicale. Nu e ca un motor care s-a stricat”. O spune tot dr. Țîrdea. Intervențiile au succes doar dacă empatizează cu pacientul, cu apropiații lui, dacă știu să dea nădejde, dacă încurajează și dacă au zâmbetul pe buze. Acestea sunt secretele lor și țin de vocație.
În același timp, trebuie să acționeze rapid, să ia deciziile corecte și să existe o coordonare perfectă. De la telefonist până la medicul din spital care preia cazul. Dincolo de protocoale, de proceduri cu repetiție, de orele nedormite, de oboseala unor drumuri potrivnice, acești oameni au rămas o familie. Cu greutățile și bucuriile ei.
La rugămintea noastră, au fost de acord să apară în fotografie toți cei care erau în tură. Memorabil a rămas momentul în care dr. Țîrdea l-a chemat pe unul din asistenți. Acesta a tresărit crezând că e vorba de o intervenție. Era pregătit de plecare…
Marian TEODOROF