Legendele născute odată cu trecerea timpului despre cum se țineau marile sărbători creștine pe vremea comunismului merg braț la braț cu rescrierea sau reinterpretarea amintirilor. Festele pe care le joacă memoria, firești la urma-urmei, sunt deseori afectate de nostalgii sau de vârsta naturală la care fiecare înregistra acele sărbători. În contul Paștelelui, prin semnficație, dar și prin masa de participanți la slujba de Înviere, se reține o încărcătură pe care, chiar dacă nu o recunoșteau pe față, activul de partid și Securitatea, plus directorimea de carieră, o împărtășeau pe tăcute cu tot românul, însă la alt nivel de bunăstare.
Anii ’80, marcați de privațiuni și restricții nemaiîntâlnite în fostul bloc comunist, ocupă un loc neînțeles pe deplin nici astăzi.
Pe de o parte, românii aveau bani, dar găseau greu cele trebuincioase. Pentru copturile tradiționale, fiecare economisea din rațiile lunare de făină, zahăr și ulei. Să ai acasă mirodenii, stafide sau cacao era o sărbătoare suplimentară, discretă. Cu nucile, smântâna, brânza de vaci și de oi te scoteai altfel. Mai funcționa piața agroalimentară, mai venea un întreprinzător independent la ușă, îți mai aduceai câte ceva de la GA (gospodăria anexă), de la țară, de la familie, poate de la o cunoștință, un coleg sau un subaltern. Cu ouăle de vopsit și mielul erau probleme reale, magazinele fiind goale, dar fiecare se descurca. Spre sfârșitul anilor ’80, în multe „unități socialiste”, în special în Transilvania, se pusese la punct un sistem de aprovizionare a salariaților paralel celui public oficial. Prin cantine sau bufete proprii se beneficia de alimente și produse alimentare, altfel restricționate, ca urmare a unor aranjamente directe cu producătorii și furnizorii. Nomenclatura de stat și partid, abonată la un circuit special de aprovizionare, știa foarte bine, dar închidea ochii, la fel ca în cazul caselor de comenzi Mercur (pentru cine prindea comandă) sau al accesului la depozitele OJT (pentru cine îmbina fericit intrarea cu banii).
Pe de altă parte, astăzi par de tot râsul unele manifestări sau rețineri. Tinerii, de exemplu, erau descurajați să meargă la biserică sau a petrece în mod tradițional alături de familie prin organizarea de discoteci cu program prelungit. În centrele universitare potrivirea era perfectă: se mergea și la Înviere, și la discotecă până dimineața. Elevii nu scăpau nici ei. Amintirea acțiunilor recreativ-cultural-educative, organizate în prima zi de Paște, s-a șters cam repede. La fel și programarea meciurilor de fotbal, în funcție de divizie, de la 11 dimineața până dumincă seară, în nocturnă, pe fostul Stadion 23 August.
Culmea, mai tristă părea situația deținătorilor de funcții de conducere în întreprinderi, cooperație, justiție, armată, educație, sănătate etc. Nu era bine să fie văzuți la biserică. Dar se descurcau și ei – fie petreceau pe la cineva, ca tot omul, fie se pierdeau în peisaj, la vreo mănăstire, la fel ca mulți din aparatul represiv de partid și Securitate.
În pofida acestui cadru național, legătura românului credincios cu biserica a supraviețuit. Ironia sorții a făcut ca mulți dintre liderii comuniști, mai ales datorită părinților și copiilor, să respecte pe ascuns obiceiurile creștine. Un argument și o posibilă explicație, potrivit documentelor păstrate în arhivele Mitropoliei Olteniei invocate de o publicație orientată spre istorie, arată că tatăl lui Nicolae Ceaușescu, Andruță Ceaușescu, a fost consilier parohial la Scornicești până la moartea sa. Ce să mai spunem de Zoia Ceaușescu, despre care apropiații afirmă că era o fire foarte religioasă și că ținea toate posturile de peste an rânduite de Biserică? Mai mult, există mărturii că de pe masa lui Nicolae și a Elenei Ceaușescu nu lipseau preparatele culinare specifice sărbătorii de Paște.
În teritoriu, după câtă minte și ce caracter aveau în dotare, unii lideri și activiști de frunte ai Partidului Comunist Român se dădeau în stambă, însă fără urmări majore. E cunoscut și a fost subiect de bancuri cazul de la Suceava, de la mijlocul anilor ’80, când protipendada de partid a fost repartizată pe mănăstiri să facă liste cu numerele de înmatriculare ale autoturismelor, din județ și din țară. S-au dus, au chefuit pe cinste și au scris după cum le-au dictat vinul și mielul. Din același registru e un episod cu prematur uitata Maria Gheorghe, penultima șefă de partid la Neamț. Îi venise pe funcție mare, cu puține zile înainte de un Paște, cineva transferat din alt județ. Omul s-a dus acasă, a petrecut și, la întoarcere, a fost luat la rost cu aprindere și indignare. Astăzi pare aproape incredibil, dar a întrebat-o la rândul său cum a chefuit tovărășia-sa în compania altor fruntași comuniști de la județeana de partid.
În 1989, ultimul Paște comunist a căzut pe 30 aprilie. România plesnea din toate încheieturile. În multe medii se vorbea că Ion Iliescu este „următorul”. Opozanții și dizidenții de ultimă oră își dădeau coate mai rău ca la coadă la portocale în căutarea unei certificări de la Radio Europa Liberă și Amnesty International.
Până cu puțin timp înainte de Revoluție, județul Neamț s-a aflat sub autoritatea dură, dusă aproape la extrem, a Mariei Gheorghe. A avut noroc, 22 decembrie n-a prins-o aici. Câțiva dintre acoliții ei de nădejde și-au făcut, în aproape 25 de ani, statut de persoane onorabile. Încă ne întunecă viața, sub diverse protecții și afilieri, cu diverse activități publice, inclusiv afaceri.
O figură aparte din rândul foștilor conducători o reprezintă Gheorghe Munteanu (născut în 1938, vezi foto – n.a.), ultimul primar comunist al Pietrei (1987-1989). Nea Ghiță, cum îi spune toată lumea, n-a fost înjurat, n-a fost fugărit. La vârsta sa, e mândru șef peste Centrul Social Pietricica. Politica activă post-decembristă a abandonat-o cu ani în urmă. S-a lecuit după niște contre în PSD.
Despre cum a fost de Paște, în 1989, povestește cu relaxare: „Lumea aștepta Paștele cu mult interes. La această manifestare de credință și bucurie, să știți, participa foarte multă lume la biserică. La Turnul lui Ștefan cel Mare se aduna mai multă lume ca azi, era o tradiție”.
Ca nomenclaturist de frunte, în ordinea oficială de partid, mărturisește: „Eu îmi amintesc că de Paște, în 1989, m-am dus la Mănăstirea Neamț și n-aveam unde lăsa mașina. Am mers 2 kilometri pe jos cu familia și am juns la slujbă aproape la 12 noaptea. Copiii mei veneau acasă, participau la Înviere”.
Întrebat dacă avea de aplicat vreun plan de măsuri și o tematică politică de respectat, fostul primar spune: „Foarte rar se punea problema. În afară de sărbătorile naționale, toți priveam Paștele, la fel și Crăciunul, cu interes foarte mare. Religia nu a dispărut deloc. Discutam și noi, dom’le, vedeam că noaptea, la bisericile din Piatra Neamț, era plin. N-am avut nicio indicație să oprim oamenii. La Piatra Neamț eu nu am făcut organizări speciale ca să îi abatem de la treaba religioasă. Cei de la municipalitate nu am avut sarcini de-astea.”.
Deși terorizarea reședinței de județ era obiectivul preferat al Mariei Gheorghe, nea Ghiță insistă pe jumătatea onorabilă a paharului: „Ori pe cine întrebați din Piatra Neamț, cred că-și făcea Paștele și Crăciunul cum trebuie. Se descurcau. Noi am avut Avicola, stăteam foarte bine cu producția de ouă, se mai dădea ceva la oameni. Noi am avut și piața (agroalimentară – n.a.) plină, era destul de bogată, mai plină ca acuma”.
Parcă pentru a face în ciuda amintirilor legate de regimul de atunci și a vremurilor noi, afirmă fără ezitare: „Și orașul era diferit. Erau foarte mulți salariați. Piatra Neamț avea cam 70.000 de salariați. Ponderea cea mai mare era la Săvinești. Mulți erau la Intreprinderea Mecanică Ceahlău. După aceea era Combinatul de Îngrășăminte Chimice, erau salariații de la 8 Martie. Crede cineva azi că la Cooperativa Înfrățirea erau angajate 3.500 de femei? Apoi erau CPL, Reconstrucția, Comuna din Paris. N-aveam mașini suficiente de transport pentru navetă, lumea se înghesuia în autobuze când mergea la servici. Erau salariați, aveau venituri sigure”.
Peste toate, rămâne și amintirea ultimului Paște comunist, la locul de muncă: „La primărie, la serviciu, era mai discret cu produsele tradiționale. Era o atmosferă, așa, mai reținută, dar sărbătoarea era sinceră”. Practic, se știa și atunci ce se știe și acum. În sezon de sărbători nu se face treabă pe nicăieri. Gheorghe Munteanu admite, după 25 de ani: „Cu două-trei zile mai înainte, prin birouri, era atmosferă de sărbători. Nu aveai ce acționa. Practic, nu se făcea treabă. Știam că oamenii-s cu gândul acasă. Lăsam întreprinderile să meargă normal. Nu existau prelucrări, lăsam lucrurile să curgă. Întrebați foștii directori din Piatra Neamț care trăiesc. N-au primit indicații de la mine. Aveam griji cu securitatea unităților, să nu se întâmple accidente, atât”.
Pentru cine a uitat sau n-a auzit, în vremurile vechi se lucra și se mergea la școală, indiferent de nivel educațional sau academic, inclusiv sâmbăta. De la o vreme, în „măiastra” economie socialistă se inventase o minune de SRL, adică săptămâna redusă de lucru. Era o dată pe lună. Îndrăzneții o cuplau cu sărbătorile, dar asta se întâmpla prin țară, nu la poale de Ceahlău.
[message_box title=”Unde ești tu, Gallus?” color=”red”]Numele „Gallus”, pentru mai tinerii post-ceaușiști, pare a trimite la cuceriri istorice ce țin de războaiele romanilor sau la o serie de filme de mare succes, cu Gerard Depardieu în rolul galului Obelix. În realitate, Gallus are altă poveste, din conținutul pliculețelor în cauză (vezi foto) vopsindu-se ouăle pe vremea lui Ceaușescu. Se spune că același tip de vopsea era utilizat pentru lână.[/message_box]