”La Capșa, unde vin toți seniorii,/ E un local cu două mari despărțituri,/ În una se mănâncă prăjituri/ Și-n alta se mănâncă scriitorii”
În perioada interbelică, ziariștii, scriitorii, artiștii din București se întâlneau zilnic la faimoasa cafenea literară Capșa, de pe Calea Victoriei. Se buluceau aici la un șvarț, în jurul căruia discutau politică, legau prietenii, mențineau adversități vechi. Tot aici aflai întâmplări inedite, legate de marile glorii ale scrisului, neconsemnate nicăieri. Că, vorba aia, șvarțul și cafeaua trebuie descântate. Ce era șvarțul vândut elegant la Strobel, Imperial Otetelișanu sau Capșa? O cafea lungă, neagră cât o zi de post, ar zice mioriticul de azi. O băutură importată din Europa Centrală, din Viena imperială și Berlin. După rezonanță, vocabula șvarț e germană, vine de la Schwarz Kaffee. De ce germană? Simplu, primul rege al României a fost un veritabil Hohenzollern, exact, ordonat, tipicar. El a adus României tihnă, trenuri, statui, o uriașă victorie, felinare, independență și o provincie nouă, Dobrogea. Ne-a întors cu fața la Europa. A înlocuit naghilelele cu țigaretele parfumate și bernevicii cu pantalonii nemțești. Dar să revenim la șvarț, băutură pe care Nenea Iancu o numea ”jvarț”. Cum născocirea nemțească era legată fatal de viața ziariștilor, cafeneaua primitivă însemnă și o țâră de literatură. Când doi gazetari se întâlneau și discutau, la depărțire își spuneau: ”Ne vedem la șvarț la Capșa!”
Cum era preparată mult discutata licoare ne povestesc ”garsonii” în perioada interbelică: ”Se prepară în cantitate mare, o dată pe zi, dimineața, într-un vas de 10 – 15 litri, în care se puneau la fiert cafea măcinată mare, ca năutul grișat, și cicoare în cantități egale. După fiebere se strecoară de zaț, e servită în cupe de metal, cu zahăr cubic alături și obligatoriul pahar cu apă rece”. Prețul unui șvarț era derizoriu, 7-8 lei, cât o amandină de ciocolată, după cum se consemnează în cartea lui Vlaicu Bârna, ”Între Capșa și Corso”. Ca o anecdotă: o rudă de-a subsemnatului a vândut șvarț la suprapreț pe vremea mareșalului Antonescu. Ce a pățit? A dormit la mititica o lună întregă! Ce spune astăzi? ”Nu l-am iubit pe Mareșal, dar tare a-ș vrea să mai conducă România măcar o lună. Să văd cum se descurcă cu hoții din democrație”.
Anii de glorie ai cafenelei literare trebuie căutați în deceniul al patrulea al secolului trecut, până în toamna lui 1939, când a izbucnit războiul cel mare. Cafenelele bucureștene s-au bucurat de prezența constantă a lui Arghezi, Ion Barbu, Eugen Jebeleanu, Theodor Pallady… La Capșa, exista o masă a ardelenilor, unde trona Petre Țuțea, filosoful care denumea cafeneaua drept ”Academia spiritelor libere!”
Cafenelele din România au dispărut în anii stalinismului românesc, după ce au venit ”eliberatorii” cu stea roșie în frunte, cei care au introdus lozinca ”davai ceas, davai palton”. Pentru ei, cafeneaua era un cerc vicios, un cuib al ”burgheziei putrede și reacționare”, unde se uneltea împotriva statului socialist. Așa că au dispărut cafenelele și, odată cu ele, și șvarțul ăla leșinat în care se tot turna apă.
După intrarea sovieticilor în capitala eliberată deja de români, au mai consumat șvarț și cafea doar membrii Comisiei Aliate de Control (englezo- americană) și politrucii de serviciu. Rușii nu sorbeau cafea, ei beau votcă, tare și multă.
Asfințitul șvarțului, apariția nechezolului
Prin 1983, când datoria externă îi producea frisoane lui Ceaușescu, o hotărâre personală a acestuia a cutremurat România, mai mult decât altele, poate mult mai importante. Și așa intra în vocabularul specific epocii comuniste un nou cuvânt – nechezolul.
Ce a decretat neoficial Cârmaciul: de la data respectivă, cafeaua naturală pentru marele public va fi amestecată cu diferite înlocuitoare: năut, secară, orz, ovăz, cicoare. Motivația: avem datorii la capitaliști, ce trebuie plătite. Așa a apărut nechezolul. Panicați, marii consumatori de cafea s-au înfipt la cozile unde se mai găsea cafea. La început, amestecul a fost 40% cafea, 60% restul, apoi 20% cafea… Geniul Carpaților a fost sfătuit de anturaj să se cultive năutul în România, să nu mai fie importat din Turcia. Și s-a aprobat. Unii tovarăși s-au gândit chiar să înlocuiască năutul cu ghinda, pe motiv că nemții în război și-au hrănit soldații cu ghindă!
În această conjunctură, românii, care nu puteau trăi fără ”o cafea bună”, și-au pus mintea la contribuție. Au apelat la rudele plecate în străinătate și la șoferii de TIR, care s-au îmbogățit cu cafeaua verde și prăjită adusă clandestin.
Cum faza cu nechezolul i-a supărat pe români și protestele au ajuns la urechea conducerii, s-au făcut câteva concesii. A fost admis consumul de cafea naturală, dar numai în unitățile de administrație publică, pe loc, la ceașcă. Așa au apărut mari afaceriști în București, gen Nicu Bănucioiu, care aducea cafea naturală în România prin contrabandă.
În acei ani, cafeaua sorbită de români era Arabica, pentru lumea bună, și Robusta, pentru amărășteni. Prima venea din America Latină – Brazilia, Venezuela, Cuba, Mexic… Protipendada din Capitală sorbea acest elixir al zeilor la Magazinul de pe strada Hristo Botev nr. 10, chiar și în perioada când lipsea zahărul. Aici erau zăriți periodic Adrian Păunescu, Nichita Stănescu, Rebengiuc și, evident, acad. Al. Rosetti, Nicolae Cajal, Ștefan Tapalagă, Ovidiu Iuliu Moldovan.
Cafeaua Robusta era adusă din coloniile franceze din Africa – Guineea, Burundi, Costa Rica, dar și din Asia. Era bună pentru marea masă a tovarășilor, cu condiția să nu fie mucegăită.
La Piatra, o cafea de europarlamentare
Cum cetatea de sub Cozla era numită ”orașul lemnului”, a atras mulți negustori turci, care, evident, iubeau cafeaua. Încet, încet, s-a încetățenit tradiția ca orice tranzacție să fie urmată și de o cafea. Existând cererea, au apărut și cafenelele, care aveau nume neaoșe: La Calul Bălan, La Carp, La Moș Cafea…
În centrul vechi al Pietrei, la restaurantul Garofița, unde serveau masa actorii de la TT – Florin Piersic, Mitică Popescu, Ileana Stana Ionescu – consumatori cu pretenții erau întrebați de chelneri încă de la intrare: un șvarț sau o cafea?
În plină vreme a cincinalelor, cel mai priceput cafengiu din oraș era un turc, pe numele său Ali. Acesta făcea cafea la Hotelul Ceahlăul, evident, la nisip. Astăzi, găsești cafea la toate dughenele cu firma Caffe-bar. Dimineța, când vine trenul de Bacău în gară, liceenii o taie toți la cafea. Îi vezi pe b-dul Republicii, cu paharul de plastic în mână și țigara în gură, mărșăluind fără vlagă spre școală. Dacă avem cafenele peste tot, nu pot lipsi nici ghicitoarele în cafea, care au clienți buluc.
Totuși, oamenii serioși mai cred în ritualul băutului de cafea. Candidatul independent la europarlamentare, Mircea Diaconu, ajuns în Piatra Neamț la o întâlnire cu simpatizanții săi, a tras la o terasă, la o cafea, unde a discutat despre viitor și UE. I-a purta noroc, semn că o cafea bună, în anturajul potrivit nu strică, dacă bei cu măsură.
Prof. Dumitru RUSU