După treizeci și ceva de ani de la absolvirea Liceului de matematică-fizică ”Petru Rareș”, m-am trezit invitat să scriu o povestioară sau ceva amintiri demne de împărtășit pentru o ediție sărbătorească a revistei colegiului național de astăzi. Am dat cu apă pe ochi, mi-am desfundat urechile, ba am și discutat pe îndelete cu directoarea Luminița Vârlan, altfel o persoană sensibilă, dragă dintotdeauna. M-am întrebat și mă întreb în continuare de unde atâta onoare pe capul meu? Nu m-am ridicat la rangul de vedetă, nu eram printre cei mai buni la carte. Ba am avut și o zi de eliminare pentru că uitasem să recuperez la ateliere o zi de chiul la munci agricole. A fost tare nostim – împreună cu un coleg am strâns toată zăpada din careu, dar numai cât dura ora de clasă, că în pauze ne ascundeam să nu râdă tot liceul de noi. Atunci, de ce eu și, pe bune, de ce după atâția ani?
Cred că era categoric mai interesant, mai provocator să primesc această invitație când eram tânăr, când amintirile erau proaspete. Astăzi mi se pare deplasat să scriu în revista liceului că, pe medie, am fost ca puțini alții, adică suficient de sus încât ne permiteam aroganța de a fi îngăduitori cu liceeni de prin țară pe care-i băteam la admiteri la facultate de se încolonau în spatele nostru. Nu văd rostul să reamintesc elevilor de astăzi episodul din 2011, când fostul director Vasiliu a recunoscut că relansarea liceului, în epoca modernă, a început în 1981, odată cu promoția din care fac parte. Astea, în măsura în care par interesante, e indicat să le scrie alții despre noi. Iar dacă e pe amintiri nostime, drept să fiu, nu încap într-o sută de reviste. Și nu știu dacă se potrivesc cu rămășițele spiritului Rareșului. Da, e dureros, dar din ce-a fost odinioară acest spirit ne-a rămas numai mândria, mândria cea sfâșietor invocată de profesorul Mihai Mancaș la întâlnirea festivă de 140 de ani, pe 27 noiembrie 2009.
Sigur, nu e ușor să treci peste oferta de a rămâne în arhiva liceului și altfel decât cu catalogul și cotorul diplomei de bacalaureat, dar prefer arhiva de ziare. Ziarul e în circuit deschis, revista jubiliară într-unul închis. Cine vrea să afle, de exemplu, cum clasa mea a păcălit regimul, organizând pe 27 noiembrie 1980 o discotecă în sala de sport, iar pentru „acoperirea” literar-artistică l-am imitat pe Adrian Păunescu de s-a blocat directorul și tremurau panourile de baschet, oricum n-are nevoie nici de revistă, nici de ziar. E valabil și pentru cine e curios să descopere ce nebunie frumoasă a fost cu mobilizarea elevilor și studenților rareșiști la Revoluție, dacă e să amintesc un alt moment memorabil. Sunt fapte și întâmplări care, dacă nu au intrat deja într-o memorie colectivă, își au locul în cărțile de memorii, care cărți vor fi tot mai greu de scris. Iată de ce, în aceste vremuri triste, întunecate, în locul urării clasice „La mulți ani, Petru Rareș!” vă provoc să fiți sinceri cu voi înșivă și să admiteți că urarea corectă e alta: „La mulți ani, mândri rareriști!”. Vedem noi pe urmă cum ieșim din resemnare.
Viorel COSMA