Spitalul Județean de Urgență Piatra Neamț are, începând de astăzi, 6 iulie, un nou director medical, în persoana doctorului Dan-Silviu Verzea. Dr. Verzea este medic specialist în chirurgie generală, are 37 de ani și a făcut medicină militară în cadrul Universității „Carol Davila” din București. Este medic chirurg la Spitalul Județean Piatra Neamț din 2010. Este pietrean, la fel ca soția sa, care lucrează la Muzeul de Istorie. Nu s-a întors acasă pentru ca să aibă de unde să plece. Dacă nu alegea medicina, s-ar fi îndreptat spre informatică, fiind absolvent al Liceului de Informatică, ba și olimpic în timpul școlii. Mai multe despre cine este dr. Verzea, puteți citi din interviul acordat Mesagerului de Neamț în primăvara lui 2012, atunci când, colaborând la clinica Antares, era cel mai tânăr chirurg din județ. Acum este printre cei mai tineri directori medicali.
Cel mai tânăr chirurg din Piatra Neamț
- interviu cu dr. Silviu Verzea, medic specialist chirurgie generală
– Cum de v-au primit atât de tânăr în Spitalul județean de urgență?
Am să fiu foarte sincer: am fost acceptat mulțumită colaborării mele cu d-l doctor Juncu. Dumnealui a lucrat pentru o anumită perioadă la Clinica ANTARES și… mi-a pus și mie o vorbă bună, ăsta-i adevărul. Tot prin intermediul dumnealui am cunocut și pe doctorul Cosma, și pe ceilalți cu care colaborez aici.
– Care e de fapt povestea dumneavoastră?
E foarte simplă, nu-i nimic complicat. Eu am făcut Institutul de Medicină Militară, am fost medic militar. În perioada în care îmi pregăteam examenul de medic specialist, fiind deci rezident de chirurgie generală, am hotărât să vin pe secția de Chirurgie, să văd care e atmosfera, ce se operează aici, în ce condiții. Am cerut permisiunea doctorului Koszeghi, care m-a repartizat la doctorul Juncu să lucrăm împreună. În felul acesta s-a închegat o relație frumoasă. Am văzut cât de multe pot să învăț aici, nu numai la București.
– Ieșirea din sistemul militar cum a fost?
Într-un mod perfect conștient.
– Nu erau niște avantaje?
Erau, dar era și o anumită atmosferă care, în ultima perioadă, în armată, s-a deteriorat. N-aș vrea să intru în amănunte.
– Nu v-au pus să-i despăgubiți?
Nu, pentru că eram la sfârșitul contractului pe care l-am semnat cu ei.
– Cum ați nimerit, totuși, la medicină de la Liceul de Informatică?
Mi-e greu să răspund la întrebarea asta… Uneori mă mai gândesc și eu. În familie nu am medici – mai degrabă preoți, ingineri. M-am gândit că este un mod în care poți ajuta concret pe cineva. Ești într-o situație clară în care cineva vine și-ți cere ajutorul, iar uneori chiar poți să i-l dai.
– Aveți vreun complex, fiind cel mai tânăr chirurg?
Nu, v-am spus că eu venit aici după ce cunoscusem deja atmosfera, după ce-i cunoscusem pe ceilalți colegi. Am colaborat cu fiecare în parte și am văzut ce am de învățat de la fiecare. Spun asta cu cea mai mare sinceritate.
– Cum e relația cu doctorul Juncu? Îi spuneți domnul doctor sau Ducu?
Ducu, din partea lui a venit deschiderea asta. Destul de repede.
– Am înțeles că operați împreună. Cum e socoteala cu prima mână, mâna a doua, mâna treia la o operație?
E simplu. Pacientul este îngrijit de medicul care l-a internat, de medicul curant, care își alege echipa cu care-l operează. De cele mai multe ori intrăm doi. În general, la operațiile care presupun o anestezie mai mult decât locală – deci anestezie generală sau rahidiană – se intră în doi.
– La noi în spital sunt cazuri în care intră și mai mult de doi chirurgi?
Da, mai sunt cazuri, sunt operații complexe în care intrăm câte trei.
– Cum vă înțelegeți între voi în timpul operației? Prin semne?
Suntem liberi să vorbim!… Avem măști, dar comunicăm fără nici o problemă.
– Faceți și glume? Despre ce găsiți după ce deschideți pacientul?
E greu să-mi aduc aminte o glumă. Nu glumim pe seama pacientului. Majoritatea glumelor sunt legate de anesteziști. Ne tachinăm reciproc.
– Sunt o pacoste necesară…
Așa ne consideră și ei pe noi.
– Ce vă fascinează cel mai tare în chirurgie?
Să vă spun foarte sincer, modul în care evoluția pacienților pare să nu țină cont de complexitatea unei operații sau, din contra, precaritatea actului chirurgical. Sunt intervenții laborioase, la care lucrezi mult și ești convins că ai făcut exact cum scrie la carte, ai folosit materialele cele mai bune, ai respectat toate gesturile, ești convins că o să meargă bine, și nu merge bine. Pacientul face o complicație, care este citată în literatură: sângerează, face o fistulă, se infectează plaga. Sunt lucruri care te necăjesc pentru că te implici emoțional în evoluția pacientului. Alteori sunt pacienți la care intri, faci două-trei gesturi, ți se pare că e caz disperat, caz pierdut, și se vindecă fără nici o problemă, independent de ceea ce-i faci. Asta mă fascinează.
– Care a fost prima operație?
În timpul rezidențiatului, o apendicită la un soldat, în Spitalul Militar Central din București. Am prins perioada când mai erau militari în termen.
– Cea mai lungă operație?
Nu făcută de mine, dar am participat – a durat opt ore și jumătate, a fost o duodeno-pancreatectomie cefalică, un cancer de pancreas pentru care a fost necesară o rezecție a capului pancreatic, a duodenului…
– Cum stați opt ore și jumătate în picioare?
Nu te gândești că trece timpul, că te dor picioarele. Te uiți în operație, trăiești dramatic, timpul se scurge altfel.
– Știți vorba cu cimitirul din spatele fiecărui chirurg. Să fie blestemul chirurgiei?
E un lucru pe care nu-l poți controla absolut deloc. La noi, în România, e o problemă mai serioasă decât prin alte părți. Eu am fost în timpul rezidențiatului și prin Franța, am făcut și gărzi acolo. Am văzut că oamenii nu ajung chiar pe ultima sută de metri la spital, când chiar nu poți să mai faci nimic. Sigur că e frustrant să vezi cum un pacient pe care l-ai internat de o oră moare pe masa de operație ori la terapie intensivă.
– De unde vine diferența?
Cred că e o explicație foarte complexă. Ține și de sistemul medical, și de oameni. Oamenilor le este frică să meargă la medic și stau până e prea târziu. Foarte mulți dintre cei care decedează imediat provin din categoriile defavorizate, sunt oameni fără adăpost, sunt alcoolici găsiți pe stradă într-un stadiu din care nu mai există întoarcere. Totuși, sunt aduși la spital și trebuie să le acorzi toată atenția. Evoluția lor e proastă, n-ai ce să le faci.
– Prindem în timpul vieții noastre pământene o schimbare?
Eu sper că da. Vedem că în afară lucrurile se petrec un pic altfel. Și din partea noastră, la un moment dat, vom cere alte condiții, alte posibilități de a diagnostica mai rapid, de a trata mai bine. Se va schimba ceva și din partea pacienților, care vor veni mai repede la spital, vor face investigații mai din timp, vor descoperi problemele de sănătate într-un stadiu în care să poată fi rezolvate mai bine.
– Înaintea discuției noastre ați efectuat o colonoscopie. În ce situații se face? Ce-ar trebui să știe publicul larg despre o colonoscopie?
Deja publicul larg știe multe. Ca dovadă, dacă în urmă cu 10-15 ani trebuia să mergi într-un centru universitar pentru această investigație, acum e ușor, se poate face aici, în oraș, nu numai la noi. Important e că nu se face oricui, oricum, oricând o colonoscopie. Are anumite indicații, nu acceptăm pacienți care vin de capul lor. În general ei sunt trimiși de un medic gastroenterolog care știe despre ce e vorba, de medicii de familie care pun indicații corecte, de alți chirurgi. Indicațiile pot fi împărțite în două categorii: de diagnostic și pentru tratament.
– Eu mă gândeam și la nenorocirea asta națională cu cancerul de colon…
Cancerul colorectal e o boală cu incidență în creștere alarmantă, dramatică, în ultima perioadă. Omul ar trebui să știe așa: în condițile în care există anumiți factori de risc – boli care predispun la apariția cancerului colo-rectal, dacă au fost diagnosticați cu un polip, sau au avut boli inflamatorii colonice, sau dacă au avut cazuri în familie, rude de gradul I cu tumori în sfera colorectală – atunci trebuie să își facă o colonoscopie mai devreme de 45 de ani. Apoi, sunt și niște semne de alarmă. Cînd apar sângerări în scaun, fără să fie vorba despre hemoroizi sau fisuri anale, pacientul oricum vine la medic pentru că se teme. Dacă are perioade în care alternează constipația cu diareea, avem iarăși un semn foarte important. Pot fi și modificări ale scaunelor pe lângă ce am spus – nu mai au formă normală, sunt creionate, subțiri – și nu e normal să ți se schimbe scaunul dintr-odată. Cînd apar elemente precum un mucus în scaun e tot un semnal de alarmă. Nu ai voie să stai să vezi ce se mai întâmplă, îi spui măcar medicului de familie. Scăderea ponderală neintenționată este un alt semn. O altă categorie de pacienți e formată din cei la care s-a ridicat o suspiciune, adică au mai fost pe undeva, i-a văzut un internist, au fost internați și li s-a făcut o irigoscopie care a ridicat suspiciuni. Colonoscopia nu este investigația supremă, ea se înscrie într-un arsenal de mijloace, de metode pe care le avem la dispoziție. Aș vrea să menționez că există tehnici și mai moderne, anume colonoscopia virtuală care beneficiază de avantajele tomografiei computerizate. Este foarte utilă, cu o sensibilitate foarte mare. Dar, după ce se descoperă ceva, trebuie să fie urmată de o colonoscopie clasică.
a consemnat Viorel COSMA
