Într-un birou de la etajul al doilea al Inspectoratului Școlar Județean Neamț, purtătorul de cuvânt al instituției e la datorie. În fața calculatorului mai puțin, pentru că, în general, ziua înseamnă „teren”, fie în mijlocul elevilor, fie în mijlocul profesorilor. Este vorba despre prof. Elena Preda, inspector școlar pentru disciplina Istorie, omul care și-a clădit cariera pe temelia unor lucruri pe care mulți le-ar fi privit ca niște eșecuri. De altfel, vorbind cu omul Elena Preda, ni se descoperă o lecție de viață, care nu a fost cusută doar cu fir de mătase, dar care, în final, arată ca o haină autentică și originală.
„O neșansă nu te împiedică să faci lucruri importante”
„M-am născut în 25 aprilie 1968, în satul Săvești, comuna Răucești. Am avut o copilărie fericită, normală, am știut să mă bucur de fiecare moment frumos oferit de viață”, spune profesoara Elena Preda. Casa din Săvești a fost însuflețită de existența a patru copii. O familie mare, pentru care părinții au pledat, dincolo de responsabilitățile casei, pentru oferirea unei educații solide. Părinții nu au uitat să le lase și ceva din particularitățile celor 7 ani de-acasă: dârzenia și comportamentul disciplinat. „Pentru că m-am născut la țară, îmi amintesc că am trecut prin toate etapele. Mi-am ajutat mama la treburile gospodărești, am știut să gătesc de mică, iar aceste lucruri mi-au prins bine în viață, pentru că niciodată n-am avut nevoie de ajutorul cuiva ca să duc o treabă până la capăt”.
Totuși, adevăratele ore predate de viață, care, mai târziu, aveau să o pună în fața unor decizii majore, au fost cele primite pe parcursul formării ca elev. Școala generală a absolvit-o la Săvești, iar la liceu avea să facă parte dintr-o generație pe care „cronica” vremurilor a catalogat-o „generația bombă”.„Pentru că eram o elevă bună, părinții m-au îndrumat către Liceul Sanitar din Iași. Nu știu dacă aveam motivația necesară de a merge pe acel drum. Am picat la admiterea la liceu și m-am întors la Târgu Neamț. La 17 septembrie, deja era generația ’68, numită în Revista Cutezătorii «generația bombă». Era vorba despre acele clase suplimentare, formate din copiii care picaseră la tot felul de licee. M-am înscris la actualul Colegiu Tehnic din Târgu Neamț, unde eram în clasă cu toți cei care au fost respinși la sanitar, pedagogic, economic. Cu toate acestea, a fost una dintre clasele foarte puternice, ca drept dovadă că toți profesorii foloseau clasa pentru inspecții. O neșansă în viață nu te împiedică să faci lucruri importante”.
Elena Preda nu și-a descoperit vocația de dascăl din timpul gimnaziului sau liceului. Imediat după liceu, și-a dorit să dea la Drept, pentru a ajunge avocat sau procuror. „Trei ani de zile am bătut la ușile închise ale Facultății de Drept de la Universitatea Cuza, din Iași. De trei ori am plâns sub avizierul cu liste. N-o să fiu înțeleasă de studenții de astăzi. La Facultatea de Drept, înainte de ’90, erau 20 de locuri. În țară mai erau doar cinci facultăți, care aveau câte 20 de locuri. Pe de o parte, a fost o nebunie să cred că pot intra”.
Maturizarea a început pe urmele copilăriei
După cei trei ani,a decis să se înscrie la universitatea particulară ”Mihai Eminescu” din Iași. A intrat, pe mâna istoriei, carte sigură, pe care a obținut-o în încercarea de a intra la drept. De acolo, pentru că școlile particulare erau privite cu reticență, a dat examene și a continuat la universitatea din București, unde, de altfel, și-a obținut și licența. O provocare nouă avea să apară odată cu începutul carierei la catedră. „Primul meu contact cu predarea disciplinei istorie a fost chiar în satul meu natal. Pur și simplu, s-a întâmplat. Directorului de atunci și profesorul meu din gimnaziu, domnul Agafiței, i-a venit ideea să mă invite pentru suplinire, știind că am terminat facultatea. Și am predat pentru prima dată la școala din satul meu natal, având-o ca elevă pe sora mea mai mică, care era în clasa a V-a. Atunci mi-am făcut debutul și ca diriginte. Aveam 22 de ani”.
De acolo, spune Elena Preda, lucrurile au mers pe făgașul normal, care a însemnat 9 ani de suplinire la… cam toate școlile din Târgu Neamț și împrejurimi. După această ”călire”, avea să spună că a gustat din plin din amărăciunea vieții de suplinitor. Totuși, cel mai mare câștig a fost regăsirea interioară, acel resort care i-a arătat că cele întâmplate în trecut nu au fost întâmplătoare. „Prin felul meu,meticulos în ceea ce privește disciplina, și dând deoparte emoțiile pentru primele ore, am descoperit că, de fapt, dacă nu muncești și nu ești foarte sigur pe tine la ore, nu poți depăși pragul acela și nu poți descoperi dacă lucrurile pe care le spui au mesajul profund, ajung la inima copilului. Și, după o perioadă bună de practică, schițându-mi în minte scenariul pentru fiecare oră în parte, m-am redescoperit și am recunoscut, în sinea mea, că eu pot fi bună pe acest loc, pe care cred eu că Dumnezeu m-a așezat și plăcerea a venit pe parcurs”.
Șansa care a surâs din colțul unui ziar
Elena Preda se numără și printre primii profesori formatori din țară, de după anii ’90. S-a întâmplat că a citit cu atenție un zia: „Într-o după-amiază, citind presa, am descoperit un anunț absolut banal, într-un colț de ziar. Pe teme educaționale. Un centru de formare din România făcea selecție pentru formatori. Abia dacă se cunoștea noțiunea de formator după anii ’90. Am scris o scrisoare de intenție. Nu aveam acces la internet, pe vremea aceea, decât cu sume imense. Îmi aduc aminte că jumătate de salariu am dat ca să pot folosi anumite resurse de pe internet. A meritat. Am primit răspuns afirmativ și, în ’99, am fost selectată la prima Școală de vară a Centrului Educația 2000+. Astăzi, nu mai are același impact pe care îl avea la sfârșitul anilor ’90. În fiecare an, din cei 100, se făceau selecții și, în final, am rămas 7, care am devenit formatori la nivel național, am lucrat ani de zile în proiecte. Înainte de a veni la inspectorat, aveam contracte, ca formator, în cel puțin 50% dintre județele țării”. Și, pentru că, în 2003, nimeni nu știa să scrie un proiect cu finanțare, perioada cea mai frumoasă a ajuns îndreptul formatorilor. Ea a fost una dintre cei care a mers în școlile rurale și i-a învățat pe colegii profesori cum să scrie proiecte. „În acei ani, am stabilit relații de pietenie în toate județele țării. Rețeaua de atunci este și acum funcțională. În orice moment aș ajunge, oriunde în România, eu am cel puțin 2-3 colegi formatori, cu care pot să colaborez și să comunic”.
Din 2006, a ajuns inspector școlar, la vremea aceea unul dintre cei mai tineri din țară; avea 37 de ani. Asta n-a împiedicat-o să-și câștige respectul printre colegii de breaslă și să crească în plan profesional. „În 2007, am făcut Masterul la Universitatea Cuza, pe Management educațional. Doi ani frumoși, cu navetă la fiecare sfârșit de săptămână, la Iași. Cu profesori de excepție. Oameni care au continuat ceea ce am descoperit în mine și mi-au lăsat impresia că sistemul educațional are nevoie de multă seriozitate. Deși, în plan ascuns, noi avem foarte multe lucruui bune la nivel de management, din păcate, această alergare continuă și poate neputința noastră de a acoperi toate zonele nu fac casă bună cu ceea ce înseamnă calitate pe toate domeniile”.
”Nu am fost mamă cu normă întreagă, dar am fost acolo când a avut nevoie”
Deși face naveta de la Târgu Neamț aproape în fiecare zi și este implicată în numeroase activități, sfârșitul zilei este momentul care-i conferă oportunitatea de a se reîncărca. Familia s-a dovedit până acum „bateria” cea mai durabilă. „În momentele mele de bilanț, îmi spun ce a rămas ca o zonă de perfecțiune? Și am un răspuns: fiul meu, Alexandru, are 22 de ani și este un copil minunat. Este în anul III, la Academia de Studii Economice din București. La câte satisfacții mi-a adus fiul meu, pe mine mă face să cred că nu am dat greș în a fi mamă bună, deși nu am fost mamă cu normă întreagă, dar am fost acolo în toate momentele când a avut nevoie. Eu am preluat modelul din familia mea și am fost destul de ordonată, disciplinată, dar nu îmi pare rău, pentru că și el este acum ordonat, disciplinat”. Acasă, a făcut în așa fel încât să fie înconjurată de lucruri care s-o determine să-și grăbească pașii de la serviciu. Totul are câte o semnătură din ceea ce înseamnă arta tradițională românească. „Iubesc tradițiile. Din momentul când deschizi ușa, nu vezi colț în care să nu fie ceramică, bronz, covoare tradiționale. Stilul casei male este unul clasic tradițional”. Și în tot acest cotidian, Elena Preda are timp să și gătească, are timp să-și plimbe ochii prin anticariate după lucruri cu arome vechi și să spună, la sfârșitul unei zile, că lucrurile cele mai importante vin de la cei dragi. „Mulțumirea persoanală vine de la cei apropiați. Dacă lucrurile sunt în regulă în familia ta, dacă vezi că te sună copilul și la 22 de ani să-ți ceară sfatul, chiar este important. Și, apoi, eu am partea aceasta, de zonă sensibilă, la ce mi se întâmplă, cât și cum ofer și ce primesc. Recunosc că îmi este dificil câteodată să simt și partea negativă a lucrurilor și a persoanelor cu care vin în contact, dar asta nu mă dezamăgește profund”.
* Cugetări din experiență de dascăl
- „Profesor nu înseamnă doar munca de la catedră. Ca să te întregești, profesional și personal, întotdeauna trebuie să ții cont de ce înseamnă dezvoltatea ta la nivel emoțional. Cred că e un avantaj dacă ești pregătit pentru asta, dacă ești în stare să transmiți ceea ce vrei și găsești deschiderea necesară. Sunt și situații când vezi profesori care au ajuns profesori pentru că așa s-a întâmplat. Este un mare ghinion. În viață, e trist să faci ceva ce nu-ți place”.
- „Cu siguranță este mult mai dificil să lucrezi cu adulții decât cu copiii, pentru că ei deja au formată o opinie despre lucrul despre care faci tu vorbire, au mentalitatea înrădăcinată. Pentru a schimba mentalitatea unui copil, nu este nevoie de ani de zile. Copilul se formează frumos, în măsura în care tu știi să investești în el sau cum să lucrezi cu el. El crește odată cu ceea ce sădești tu în el. Adultului trebuie să îi oferi foarte multe motivații ca să-și schimbe opinia. Se spune că mentalitatea se schimbă sub dictatură în 20 de ani, iar în democrație trebuie să treacă 100 de ani”.
Marian TEODOROF
3 comentarii
Toate bune si frumoase, dar ar parea mai complet si mai adevarat acest articol daca ar fi povestit si despre perioada de dinainte de ’89 cand a lucrat la CAP Raucesti, ca socotitoare. “Omul care și-a clădit cariera pe temelia unor lucruri pe care mulți le-ar fi privit ca niște eșecuri” nu ar trebui sa se jeneze si de acea perioada. Face parte din cariera si viata ei.
Da! Nu știa nimeni în anul 2006 să scrie proiecte. Noroc de absolvenții universităților particulare. Ați ajuns inspector fără să fiți profesor titular ?
Ați fost în comisia care a aprobat transferurile în toamna?