– scurtă poveste despre fraude, falsuri și protecție –
Am scris despre un caz. După ce-am scris, am primit o mulțime de atenționări binevoitoare (sau nu neapărat), că nu e bine să mai scriem, că e vorba despre un sistem care există, deci funcționează, în Neamț, că nu este bine să te pui cu sistemul și că nici nu-ți poți imagina ce te trăsnește – adică fulgerul – dacă mai insiști cu scrisul. Că, indiferent de faptele comise, respectivii vor rămâne la butoane și orice ignorare la adresa dorințelor lor de ”butoniști” va avea drept consecință niște suferințe. Că ei nu uită niciodată, iar lovitura caracatiței este cu atât mai periculoasă cu cât este transjudețeană. Așa că am așteptat să vedem ce se va întâmpla cu dosarul respectiv. Și ne-am convins: nu e bine să te pui cu caracatița. Așa că, în locul unui articol foarte bine documentat, am ales să vă spunem o poveste.
A fost o dată, ca niciodată…
… o localitate, unde Ștefan cel Mare a construit o mănăstire mândră și frumoasă, unde, pe vremuri, trăiau răzeși mândri și cinstiți. Acolo locuiesc și două surori, care și-au propus să ajungă exemple pentru toate femeile din județ în materie de afaceri. Asta după ce s-au așezat la casele lor, după nunți ca-n povești. Așa că au început să facă exact ce face orice bun român care vrea să reușească: s-au înscris într-un partid larg democratic, unde au început să caute oameni de la care să aibă ce învăța. Și au găsit, printre toți, unul, la un palat care avea grijă de oamenii necăjiți, fără locuri de muncă, care avea în vistierie niște bani pentru orice investitoare cinstite și dornice să ajute.
Cum gândul și fapta trebuie să fie împreună, cele două au aruncat un ochi în vistierie și și-au zis că nu le-ar strica ceva miliarde lei vechi. Numai că, pentru asta, aveau de trecut o probă de foc și anume scrierea unor hrisoave despre oamenii săraci din comună, care ar fi trebuit ajutați. Iar hrisoavele ar fi trebuit, ca orice hrisov care se respectă, să aibă pecete ori, cum i se spune în basme, ștampilă oficială.
Cum ștampila era în mâna zmeului cel rău, adică primarul, care nu iubea partidul pe care-l iubeau cele două surori, s-au gândit ele cum să facă să scrie hrisoavele și să nu fie acuzate de falsuri. Așa că au căutat, au dat șfară-n țară, ba și prin împărății vecine, printre megieși și prieteni, și au găsit oameni înțelepți, care le-au sfătuit de bine. Au găsit formularele, au găsit oamenii, dar cu pecețile tot era greu. Așa că au căutat să obțină alte hrisoave, de pe care să poată folosi datele oficiale. Cum vremea foarfecelor a trecut, s-a folosit o tehnică nouă, a unei drăcovenii numite calculator, venit de peste mări și țări, cu care se pot face multe lucruri și care se mai folosesc, prin diverse părți, și la supraveghere. Cu puțină școală și sprijin de specialitate, cele două mândre au folosit copii după peceți, au folosit iscălituri copiate și au făcut hrisoavele ca noi, cu care au și primit aprobarea să ia banii din visterie. Și se pregăteau să trăiască fericite până la adânci bătrânețe, împreună cu feții lor frumoși, zile pline de bucurie și vacanțe făcute departe, peste mări și țări.
Zmeul cel rău de primar…
… a aflat că cineva i-a folosit ștampila și semnătura, s-a făcut foc și pară și, amarnic de supărat, s-a dus imediat la stăpânire și la jude, să spună cum cineva i-a măsluit iscălitura, lui și slujitorilor săi, că musai trebuie recuperați banii și că mândrele de fapt sunt femei viclene, care ar trebui pedepsite în piața publică, pe principiul ”cine-o mai face ca ele, ca ele să pățească”. Că, a zis zmeul, dacă fura el ștampila mai-marelui jude sau a mai-marelui partidului larg democrat, sigur veneau peste el gealații cu cagule negre, dimineața, la cântatul de-al doilea al cocoșilor, și-l aruncau în temniță neagră și acolo i-ar fi rămas oasele ani buni.
Zmeul a dus hârtii, a dus martori, a rugat, a strigat și, până la urmă, a primit un hrisov oficial, care spunea cam așa: da, femeile cele viclene au luat bani pe acte false; da, au făcut lucruri urâte și care se pedepsesc aprig dacă nu ai sprijinul partidului larg democratic și al prietenilor lui; da, au mințit și au furat ștampila, dar, pentru că și la judecăți există oferte speciale, s-a constatat că ”nu există interes public în urmărirea acestora”.
Altfel spus, dacă ai falsificat, ai luat bani de la stat, dacă ai mințit niște oameni și ai luat bani în numele lor, dacă ai folosit o ștampilă a unei primării, dacă dai vina pe un mort cu care te-ai întâlnit pe un pod, atunci nu există interes public să fii pedepsit. Cum s-ar spune, avantaj servicii. Sociale, că tot vorbim despre niște nenorociți pe numele cărora s-au luat bani.
Iar în acest moment, în care cuvintele noului cod de procedură penală s-au amestecat cu zicerile de poveste, povestitorul, cu sfială și teamă, se oprește, de teamă să nu-i taie cineva capul a doua zi.
Semnează Art. 318 al. 1 C.p.p.