Acasă Actual Amintiri din Epoca de Aur – Cenaclul Flăcăruica

Amintiri din Epoca de Aur – Cenaclul Flăcăruica

1
0
DISTRIBUIȚI
pietricica turism

Grupul satiric ”interplanetar”, cu care Întreprinderea Mecanică Roman se prezentase într-o ediție a festivalului ”Cântarea României”, stârnise oarece valuri, atât prin text – care nu aborda strict problemele întreprinderii, cum se făcuse până atunci -, cât și prin nota de frondă pe care o adusese, mai ales datorită ”costumelor”. În perioada aceea, orice montaj literar-muzical (o specie artistică la modul absolut nocivă, care proslăvea, în versuri și cântece, pe supremul conducător și pe academiciana de renume mondial), orice brigadă artistică, orice grup satiric aveau drept costumație inerentele cămăși albe și pantalonii/ fustele negre. Un costum serios, demn, care impune respect și cu care, se credea, oricui îi stă bine. Or, oamenii din grupul meu apăruseră îmbrăcați în… saci. Grupul satiric a câștigat proba în întrecerea cu Uzina de Țevi și a mers mai departe, în etapa județeană.

Secretarul de partid și președintele de sindicat nu mi-au solicitat nicio modificare, nici în text, nici la costume. Atât doar că, în programele concursurilor următoare, grupul figura ca ”Grupul satiric din IMR”, nu ”al IMR”. Își luaseră niște măsuri de siguranță… Dacă pe undeva ieșea rău, ziceau că nu e grupul întreprinderii, e doar format din oameni care lucrează în întreprindere.

Brigada FPT din IMR, în epoca ”bluză albă/ fustă neagră”

Etapele următoare au impus, se înțelege, o altă abordare, un alt text. Era în anii 198 -1985. Cenaclul Flacăra, condus de Adrian Păunescu, era în perioada lui de maximă glorie. Nu numai că era mereu în turneu prin țară și susținea spectacole-mamut, dar existau emisiuni la radio dedicate cenaclului. Unele retransmiteau înregistrările complete ale spectacolelor, altele erau de selecții și dedicații muzicale. În acest context, mi-a venit ideea parodierii cenaclului.

Păunescu era foarte puternic în acea perioadă. Putea subordona, la o adică, și Miliție, și Securitate, și Comitete județene de partid, dar nu m-am gândit nicio clipă că el ar putea afla de parodia mea…

Așa încât am creat un text exact pe modelul Cenaclului Flacăra. Eram eu, cel care conduceam cenaclul, erau băieți și fete care recitau, spuneau texte umoristice, erau chitariști care cântau folk, dar acompaniau și soliștii.

În euforia care ne cuprinsese atunci la ideea de parodie, ne-am făcut rost toți de blugi și adidași și ne-am cumpărat, fiecare din banii lui, niște tricouri galben pal, pe care am inscripționat un logo – pe vremea aceea nu știam că așa se numește -, care reprezenta trei bucăți de lemn, așezate în forma literei F, din care ieșea o mică flacără. Deci, Flăcăruica! Așa a apărut Cenaclul Flăcăruica din IMR.

Textul nu era despre ”problemele” din IMR, era, pur și simplu, un text umoristic, care, din când în când, trimitea la unele ”rele moravuri și apucături” dintr-o fabrică… Cântecele reluau textele originale, cu ușoare modificări, dar care le făceau perfect recognoscibile.

Un singur exemplu: un cântec din Cenaclul Flacăra, intitulat ”Iancu la Țebea”, a devenit, la Flăcăruica, ”Mișu la Sagna”, cu trimitere clară la comuna din apropierea Romanului. Iar textul cântecului era acesta:

Ce vești mai aveți, măi băieți, despre Mișu?

Să spună ce știu toți acei care știu.

Ce vești să avem? Ce bolnav este Mișu,

La Sagna, la Sagna, la Sagna acum…

Și Mișu ne cheamă, ne cheamă la Sagna,

Al nostru frumos, pătimit bolnăvior,

Că are un vin, trei curcani și-o nevastă

Și singur nu poate, că nu-i prea ușor…

La Sagna-ți vorbesc prietenește vecinii,

Întreg calendarul se-aude pe drum.

Să-i ducem salariul lui Mișu acasă,

La Sagna, la Sagna, la Sagna acum!

Trăiască nașul lui Mișu!

Trăiască el și nașa sa!

Că-i dă scutire lui Mișu,

Să stea acasă cât o vrea, să stea acasă cât o vrea…

Ideea a prins și, ca să ne ”rodăm” pentru concurs, am intrat în niște șușanele organizate de sindicatul de la IMR la Casa de cultură.

Pentru cei care nu știu, șușaneaua era un gen foarte răspândit și gustat, în același timp, de spectacol susținut de un grup de artiști – grupați pe simpatii, pe origini comune, pe diverse interese – în general în provincie, încasările din vânzarea biletelor împărțindu-se între organizator și artiști, dar ele nefigurând în vreun stat de plată legal…

Pentru organizarea de spectacole ori turnee ”oficiale”, exista atunci ARIA (Agenția Română de Impresariat Artistic), dar pentru șușanele exista, mai în fiecare județ, un ”organizator de spectacole”, care cunoștea pe toată lumea și la care se apela și pentru o nuntă – ”Vreau să-mi cânte la nunta fetei Irina Loghin!” -, dar și pentru un spectacol care umplea sălile caselor de cultură.

Am evoluat ”în deschiderea” unor șușanele organizate la Casa de cultură din Roman, în care vedete au fost Dorin Teodorescu, Cleopatra Melidoneanu, Nicu Constantin, Marina Scupra, Stela Enache, Mirabela Dauer sau formația Savoy. Ceea ce mă intriga era nu că aveam succes, ci că… eram luați în serios! Ca și cum am fi fost un cenaclu adevărat…

În spectacol, dădeam citire unor bilețele – din public, chipurile – și am început chiar să primesc bilete la masa de pe scenă. Veneau fete și băieți în pauze, la cabine, și cereau autografe! Ei nu realizau parodia.

Vorbind, mai târziu, cu câțiva romașcani care evoluaseră în Cenaclul Flacăra, între care regretata Iulia Iosipescu, mi-au spus: ”Erați credibili. Era foarte bine făcut și era perceput nu ca un grup satiric, ci ca un cenaclu de umor. Voi făcuserăți sute de ore de repetiții poate, dar spectatorii asistau la niște numere care păreau spontane, improvizate pe loc, de aceea vă credeau cenaclu”.

Formația de teatru a IMR. Pe fundal, numele manifestării: Dialogul Hărniciei…

Am trecut de fazele locale și grupul satiric ”Cenaclul Flăcăruica” s-a calificat în faza națională. Finala pe țară a avut loc la Focșani, în clădirea Teatrului Muncitoresc (actualmente Teatrul ”Mr. Gh. Pastia”), pe 14 și 15 iunie 1985. Au fost zeci de grupuri satirice și zeci de brigăzi din toată România.

Concursul s-a derulat în prima zi în condiții normale, dar a doua zi, pe la prânz, organizatorii au realizat că mai erau multe formații care nu intraseră încă în concurs, iar sala nu mai era liberă încă o zi. Așa încât s-a luat decizia să se evolueze fără pauze între formații. Juriul, prezidat de regretatul scriitor și umorist Valentin Silvestru, nu mai ieșea din loja de la balconul teatrului și doar cerea, din când în când, încă un rând de cafele. Se făcuse 11 noaptea și în Focșani – ca și la Roman, ca și în multe alte orașe din România – se oprise apa. Stăteam în sala de spectacole, așteptând să ne vină rândul să evoluăm, și unii din noi moțăiau, iar alții îi urmăreau pe cei de pe scenă și le creșteau morcovi…

În fine, la ora 2:10 fix, am intrat pe scenă. E ușor de imaginat cum arătam, după o zi în care ne-am plimbat aiurea prin Focșani, revenind mereu la teatru, ca să vedem pe la ce poziție s-a ajuns în concurs, după ceasurile de oboseală și emoție și după setea pe care o aveam cu toții.

Unul din băieți a stat un timp afară, sperând că vor veni muncitorii de la spații verzi, să ude florile din jurul teatrului. Era decis să deturneze cisterna, dar n-a avut ce.

Am început și, la primul cântec, s-a produs accidentul: din cauză că aveau gurile uscate de sete, vreo doi băieți cântau fals, erau în alte tonalități. Au  sesizat toți că se cântă fals – chiar și cei care falsau – și s-au întors către mine, cântând, totuși, în continuare, dar cu niște priviri rugătoare de le plângeai de milă. Aveam doar două soluții: să las lucrurile așa, sperând că la al doilea cântec avea să fie mai bine sau să intervin imediat. Am ales varianta a doua și, imitându-l pe Păunescu, m-am rățoit la ei: ”Stop! Stop! Ce e asta? Nu sunteți în stare să cântați un biet cântecel de copii? Reluați imediat!

Au ascultat acordul care le dădea intrarea și au cântat bine de data aceasta. Apoi, totul a mers bine, dar eram pentru prima oară în fața unei săli care nu reacționa în niciun fel: în sală, erau colegii noștri de suferință, care așteptau fie să le vină rândul să intre în concurs, fie să le vină autobuzele ca să plece la gară. Oricum, nimeni din sală nu era atent la ce se petrecea pe scenă, așa încât niște aplauze răzlețe ne-au surprins. Erau doi dintre membrii juriului, Valentin Silvestru și încă un bărbat, care aplaudau unul din momente. Deși erau condițiile care erau, deși erau doar două persoane care aplaudau, trebuie să știți că aplauzele acelea au însuflețit jocul băieților și fetelor din Flăcăruica și, până la final, au mai smuls un rând de aplauze.

Pe la 3 și ceva, ne-am urcat în autobuz și am plecat spre Roman. Am adormit imediat ce ne-am așezat în scaune. Pe drum, însă, cei de pe locurile din față au făcut cu rândul la supravegheat șoferul, care ațipea destul de des. Când vedea că șoferului începe să-i cadă capul în piept, cel care era ”de rând” la supraveghere sufla într-o goarnă de bâlci, care făcea parte din recuzita brigăzii artistice de la Uzina de țevi, care era și ea în autobuz. Sunetul sigur că stârnea un cor de înjurături, dar numai așa am reușit să ajungem teferi acasă.

Formațiile (și instructorii lor) care au distrat-o pe tovarășa de ziua ei; sunt nume care stârnesc amintiri…

Zilele au trecut, a venit perioada concediilor și, de la sindicatele județene, nu se auzea nimic despre rezultatele concursului. Între timp, prin ”radio șanț”, aflasem de tragedia de la spectacolul Cenaclului Flacăra de la Ploiești.

Prin septembrie, a venit la Roman tovarășa de la sindicatele județene, care însoțise formațiile nemțene la finala de la Focșani. Am fost invitat la Casa de Cultură, pentru a o întâlni, iar tovarășa – altminteri, o femeie de treabă, profesoară de muzică, care nu era deloc genul de activist încuiat – m-a pus să o invit la o cafea. Am înțeles apoi, la cafea, de ce nu rămăsesem în Casa de Cultură să discutăm.

Am fost la București, la o săptămână după concursul de la Focșani, la finalizarea jurizării. Valentin Silvestru v-a elogiat, i-a plăcut foarte mult, a spus că trebuie folosit mai departe… cum a zis? a, «filonul de umor de la Roman»… și erai ca și mare laureat. De fapt, ai și fost, pentru câteva zeci de secunde. Atunci a intervenit un b… tovarăș de la Secția de propagandă a CC al UTC. Nici n-am reținut cum îl cheamă. Și a glăsuit așa, deșteptul: «Tovarăși, să nu ne pripim. Sigur, am înțeles de la maestrul Silvestru că formația respectivă a fost foarte bună și nu aș avea nimic împotrivă să primească titlul de laureat, numai că e aici o chestiune mai… sensibilă, mai… delicată, la care vă invit să reflectăm două minute». Nu înțelegea nimeni unde voia să ajungă. Și continuă: «Acest grup trimite, prin nume și prin conținut, la defunctul și sinistrul de-acum cenaclu Flacăra, despre care știți că a fost interzis, iar tovarășul secretar general personal a spus că nu mai vrea să audă în viața lui de el. Așa încât, tovarăși, ce putem noi face? Să premiem și, prin consecință, să mediatizăm acest grup care se numește Flăcăruica? Și care amintește, sigur, de cealaltă… flacără?» «Dar este, de fapt, o parodiere a cenaclului lui Păunescu, nu-i face apologia», a încercat Valentin Silvestru. «Deci îl critică pe Păunescu, altfel spus». Dar tovarășul a fost de neconvins. Și nu numai că n-a putut fi el convins, dar i-a întors el și pe alții, și din juriu, și din conducerea sindicatelor, care erau acolo… Că dacă secretarul general în persoană a zis…  că dacă află?

«Vă asumați dumneavoastră răspunderea», zicea, «în cazul în care află tovarăsul Ceaușescu? Cine își asumă? Nimeni, văd. Atunci, tovarăși, dați-le ceva, acolo, o diplomă de… merit, de… Nu, nu e bine, nu le dați nimic. Și, vedeți, tovarășii de la Neamț, poate își găsesc tinerii aceia alt subiect pentru grupul lor… Sau, mai bine, o altă probă artistică, să meargă la cor, de exemplu…»

Și, stai să vezi, terminând el, tovarășul important din CC al UTC, pledoaria, îi cad ochii pe foaia de pe birou: era Fișa de concurs a grupului tău și sus scria Cântarea României, faza națională, brigăzi artistice, grupuri satirice, Focșani, 14-15 iunie 1985. Și el: «Fantastic! Aici e mai mult decât o coincidență». La nedumerirea noastră, ne-a luminat: «Când au evoluat artiștii aștia de la Neamț, în ce zi?» «În 15 iunie», i s-a răspuns. «Așa. Și în ce zi s-a întâmplat tragedia la Ploiești cu Flacăra? Aud? Da, exact, în 15 iunie! Asta nu mai e coincidență. Stați așa; la ce oră au intrat în concurs?» Valentin Silvestru zice: «Nu știu exact ora, dar a fost noaptea, asta e sigur». «Poftim! Aproape în același timp! Și încă mai voiați să-i premiați…» Nu cred că a înțeles cineva din sala aia ce-a vrut să spună cu coincidența, cu… Cert este că s-a întâmplat cum ți-am povestit, că ai trecut la un milimetru de un titlu de laureat național și, mai ales că, în nicio condiție, n-am să recunosc vreodată că am vorbit cu tine pe tema asta…

Prin octombrie, mă cheamă secretarul de partid de la IMR: ”Toa’șu’ inginer, m-am convins, o dată în plus, că pe mine nu mă înșeală niciodată fleru’. Am știut de atunci, de la chestia aia cu Neptun, cu sacii ăia, că ai s-o-ncurci, am știut. Mi se pare că ți-am și spus, nu? Ei, dacă nu ți-am spus, oi fi avut eu motivele mele… Prin urmare, dumitale nu mai faci grupuri satirice în IMR! Și nici în altă parte, din ce am înțeles eu. Da, ai fost la un milimetru să… Ești periculos, tovule, ești periculos, ai grijă! Partidul veghează, e cu ochii pe dumitale…

Această prezentare necesită JavaScript.

Și așa s-a făcut că și Flacăra și Flăcăruica au dat ultimele lor spectacole în noaptea dinspre 15 spre 16 iunie 1985. Și ambele cenacluri au fost interzise. Unul din ele pentru că devenise prea popular, celălalt doar pentru că amintea de primul. Asta era ”logica dialectică” din Epoca de Aur.

  • va urma –

Dan AILINCĂI

Lasă un răspuns