0233 235.907 office@mesagerulneamt.ro

Adrian Majuru: ”E foarte interesant ce copilărie vor oferi copiii noștri copiilor lor”

pietricica turism

O discuție despre copilărie este întotdeauna binevenită. Mai ales când e purtată cu dr. Adrian Majuru, directorul Muzeului Municipiului București, autorul volumului ”Copilăria la români. Schițe și tablouri cu prunci, școlari și adolescenți”. Cunoscutul istoric și antropograf a fost invitatul de onoare al celei de-a XII-a ediții a Festivalului de artă populară ”Lada cu zestre”, unde a conferențiat pe tema copilăriei la români – ”Copilul întunecat”. ”Mă aflu pentru prima oară la Piatra Neamț și mă bucur că mi se întâmplă asta. Ar putea fi orașul unde m-aș putea refugia, la un moment dat, în viața asta. N-am ajuns niciodată mai departe de orașul Roman, așa că acesta este punctul cel mai nordic al Moldovei unde am călcat”.

FOTO: modernism.ro

– ”Copilăria de altădată” a fost și tema Festivalului ”Lada cu zestre” din acest an. Cât de diferit trăiesc copiii din ziua de astăzi, față de cei din generația ’70, spre exemplu?

Nu-i foarte diferit. Nu-i diferit nici ce va fi cu copiii copiilor noștri, pentru că ceea ce diferă, în fond, sunt accesorile cotidiene și evoluția continuă a tehnologiei, care ne modifică aptitudinile, preocupările, hobby-urile și, evident, de la caz la caz, confortul în viață. Ceea ce va aduce nou fiecare generație, asta este de reținut, adică tocmai ceea ce, pentru noi, era inovator în anii ’70 sau la începutul anilor ’80, când nu erau calculatoare, dar aveam televizor și radio, de la jocuri până la pregătirea pentru o posibilă carieră, de la informația pe care o preluam din școală sau dincolo de școală, apoi anturajul, adică familia, prietenii și, în cele din urmă, profesorii. Accesul la informații pentru copiii de astăzi – iată, la patru decenii distanță -, înseamnă o informație instantanee. Ceea ce-i foarte interesant, pentru că îți poți face un referat la școală fără să mai citești. Sigur, nu-i bine, pentru că, în fond, lectura personală oferă personalității tale posibilitatea de a face asocieri și de a construi idei. Informația instantanee îți livrează informație brută, nu asociativă și, atunci, rămâi cu un deficit de valoare, care te va costa în viață.

* Unii sunt mai leneși, alții sunt mai activi, așa a fost întotdeauna pe planeta asta, însă orașul a modificat mult copilăria și a integrat-o în alte viteze și preocupări față de copilăria rurală, de pildă, atașată, dacă vreți, de un alt calendar istoric și social.

Supraviețuirea în gospodărie înseamnă o coborâre destul de semnificativă a vârstei, privind câmpul muncii. De la 7-8 ani, deja începi să faci multe lucruri, pe când, la oraș, le începi după 14 ani. Sistemul de învățământ a integrat, acum, vârstele unei școlarizări care se oprește undeva spre 17-18 ani, unei școlarizări aproape permamente și obligatorii, pentru că statul este preocupat, pe bună dreptate, de ce vor fi viitorii adulți. Asta avem aproape din vremea lui Cuza, doar că școala nu era accesibilă dincolo de clasa a V-a decât cu plată. Acum e gratuită.

– Erau mai binecrescuți copiii?

Copiii sunt binecrescuți sau sunt prost-crescuți în funcție de anduranța socială, dacă vreți. E adevărat că o societate malformată ideologic în partid unic impune restricții, modificări de peisaj uman și foarte multe piedici în creație, în limbaj, în dorința de a face o alegere, în fond, și cu viața ta, și cu profesia. Într-o societate liberă, chiar dacă se regăsesc cu greu și se ”construiesc” târziu, opțiunile sunt mai variate și pot avea șansa unui conținut real. E adevărat, dacă ești harnic și le dai din viața ta măcar vreo 10-15 ani, cel puțin, de muncă asiduă…

– Educația s-a aflat în prim-plan întotdeauna?

Întotdeauna s-a pus accent pe educație. Oamenii serioși pun întotdeauna accent pe asta. Neseriozitatea nu ține de lipsa accentului, ci de lipsa constanței în educație. Ești inconstant, începi să ai pierderi, începe să se simtă deja la 18 ani. În generația noastră, se simțea pe la 30 de ani, era un alt acces la informații, iar construirea unei cariere dura mai mult. Acum, poți avea doctorat la 24 sau 25 de ani în anumite domenii… Nu în medicină, e adevărat…

– Nu-i, totuși, prea devreme?

http://mesagerulneamt.ro/wp-content/uploads/2017/04/Banner-web-Tehnoprod-04-2017.jpg

Doctoratul este o etapă tehnică. Nu înseamnă că ești pregătit să construiești în profesia ta ceva nou sau să deschizi porți, de asta sunt și studii postdoctorale. La doctoratul secolului al XIX-lea, care însemna vârsta de 30 de ani, trebuia să aduci ceva nou în profesie, ceva pentru care seniorii să zică: ”Da, merită teza asta!”. Chiar dacă era o enunțare teoretică, ea prefigura fapta. Acum e un certificat de bună purtare, legat de studii aprofundate și de un punct final, care poate fi o direcție pe care tu ai studiat-o trei ani, atât durează acum doctoratul.

– Să vorbim și despre copilăria programată, dar și despre cea neprogramată, de maidan, cum au numit-o specialiștii.

A existat o copilărie programată, cum foarte mulți părinți din clasa de mijloc o fac astăzi. Asta însemna foarte multă pregătire acasă: pian, limbi străine, balet. Copilăria programată poate fi de succes, dacă acești copii au și un caracter puternic de a rezista în efortul acesta constant. Față de prezent, în trecut, famiile care puteau investi sume importante de bani schimbau sistemul pedagogic, făceau acasă aceste lecții, în peisajul domestic, și copiii mergeau, apoi, în timpul verii la o școală și susțineau examenele cu o comisie. Acum, le faci în mai multe locuri din oraș, cu mult mai mulți bani și cu o muncă obositoare, care, pentru un copil de 8 sau 9 ani, va însemna, peste puțin timp, o mică explozie în efortul său. Schimbarea asta de pedagogie, pe vremuri, însemna și trimiterea la învățământul liceal mai rar, dar la superior mult mai des în străinătate, cu obligația ca tânărul să se întoarcă în țară, să construiască o afacere a familiei sau să înceapă o profesie liberală. Și copilăria neprogramată putea să aibă succes.

* Maidanul însemna, și el, o școală a vieții. Societatea începe să accepte școala vieții după primul război mondial. Cei foarte talentați ajung și la școală, dar majoritatea se pierd în centura de asteroizi a societății.

– Profesorii erau mai atașați de elevi?

Profesorii erau mai atașați dacă vreți de ceea ce au construit alții cu ei. Profesoratul, astăzi, este destul de diluat, pentru că metodică și pedagogie în universități nu se mai fac, este curs opțional. Studenții aceștia nu pot preda. Când își găsesc un loc de muncă, se duc și fac modulul pe la nu știu ce institut pedagogic, îl fac cum îl fac, nemaifiind atașați de o valoare sufletească. Cunosc sistemul, pentru că am predat, toată studenția mea, începând cu casele de copii până la amfiteatru. Este o scădere de informație, o scădere a puterii de a asocia informațiile, pentru a avea o plusvaloare sintetizată a aceluia care așteaptă o concluzie.

– Părinții?

S-au schimbat, după vitezele profesiilor pe care și le-au ales. Fiecare generație parentală aduce o schimbare în viața următoarei generații. În generația noastră, nu aveam foarte multe lucruri. Este foarte interesant ce copilărie vor oferi copiii noștri copiilor lor. Copiii noștri părinți își vor crește copiii lor alături de personaje create special din material organic, care nu vor fi uneori numai bone, vor și parteneri de viață. Accesul la informații și la comunicare instantanee nu ne ajută să ne împrietenim mai bine, mai ales în intimitate, unde va fi foarte multă izolare, singurătate. Sunt tineri la 20 de ani, care beau o cafea împreună, și stau cu telefonul în mână, și fiecare e cu lumea lui. Virtualul va fi o second life, în care unii deja trăiesc absolut relaxați, iar în această tehnologie se va investi foarte mult în următorii 20 de ani.

FOTO: Revista de Antropologie Urbană

– Copilăria lui Adrian Majuru cum a fost?

Copilăria lui Adrian Majuru s-a împlinit după 40 de ani, când, după căutări intense, abia și-a găsit fata pe care și-o dorea. Așa că e bine să-ți păstrezi cumpătul cât mai mult timp, până ți se împlinește dorința. Am avut o copilărie pe care nu o regret și care a avut din toate pe care le poate avea un copil care a crescut la o periferie urbană, inclusiv cu acces în zonele centrale ale orașului.

– Expoziția ”Muzeul Vârstelor” a avut mare succes, fiind primită cu mult entuziasm de cei care au trecut pragul Casei Filipescu-Cesianu. A trecut  jumătate de an de când a inaugurat-o Muzeul Muncipiului București.

Este o poveste a intimității, de la copilărie la senectute, care acoperă – avem Bucureștiul ca studiu de caz – aproximativ 250 de ani. Interpretez antropologic, alături de colega mea de la Muzeul Național de Artă, Elena Olariu, peste 300 de imagini: tablouri, acuarele, litografii, dar și multe fotografii, venind până în anul 2000.

Ana MOISE

Despre autor
Adresa: str. Baltagului, nr. 6, Piatra Neamt telefon: 0233/235.907 fax: 0333/816.194

Scrie comentariu

*