”Doamne, cum mai trece vremea,
Toate mândrele-mi zic nenea…” – cântec de jale
Se spune că oamenii percep timpul în mod diferit, în funcție de vârstă, obiceiuri și preocupări. Ca studiu de caz, se cuvine amintit că, în urmă cu mulți ani, s-a înființat la Iași un liceu de prestigiu, numit ”Oltea Doamna”, având-o patroană spirituală pe Doamna Oltea, mama marelui Ștefan, care a ctitorit în târgul nostru Curte Domnească, Turn de veghe și catedrală cu nume de sfânt.
Prin prestigiu, liceul ”Oltea” seamănă foarte bine cu ”Petru Rareș” de sub Cozla și, mai mult, vreme de trei decenii a fost condus de o nemțeancă de-a noastră, directoarea Tereza Strătilescu, licențiată în istorie. Prima licențiată în istorie a Universității Cuza!
Era din Tarcău, așezare de oameni gospodari și dârzi, ca Vitoria Lipan a lui Sadoveanu. Sprijinită de Titu Maiorescu, munteanca noastră a ajuns în Englitera, la perfecționare, ca bursieră. Reîntoarsă în dulcele târg al Ieșilor, prima profesoară de istorie din Moldova a aplicat metodele pedagogice învățate, făcând din ”Oltea” o școală de elită. Știu asta pentru că, în studenție, am făcut practică la celebrul liceu, sub oblăduirea profesoarei Dimitriu. De altfel, liceul ”Oltea”, pe vremea nemțencei noastre, se numea ”Școala Terezei Strătilescu”.
Elevele ieșence care au prins ”epoca Terezei” s-au mândrit toată viața cu acest lucru. Și, cum gura lumii traduce orice informație vagă, se spune că directoarea Tereza a fost cerută în căsătorie de Gh. T. Kirileanu. Publicistul ieșean Aurel Leon, care a cam cochetat cu Securitatea, pretinde că Strătuleasca l-a refuzat pe cărturarul pietrean, din teama de a nu se abate ”de la țelul vieții ei”, apostolatul, educarea tineretului școlar. Că așa era odinioară: tânărul care se făcea profesor ajungea la catedră să lumineze ”talpa țării” cea analfabetă. Astăzi, absolvenții de facultate intră în politică și leagă școala de gard, dar e altă poveste…
Din păcate, destinul Terezei Strătilescu a fost dur. A pedepsit-o. S-a pensionat din cauza unei boli de ochi, iar retragerea din viață, în august 1931, a fost discretă, ca viața ei.
A urmat, în vara lui ’44, năvălirea Ivanilor eliberatori, comuniștii cu pufoaică și căciulă cu clape. Celavecii cu funcții balșoi i-au chemat la ordin pe colaboraționiștii băștinași și le-au gavarit astfel: ”Începând de astăzi, cuvintele domn, doamnă, coniță, duducă și maimuțărelile franțuzești bonjour, merci, pardon-moi… să dispară din vorbirea curentă! Sunt familiarisme, vorbe reacționare rostite de burjui, ăia ce au exploatat poporul truditor. Cuvintele scoase din uz vor fi înlocuite cu vocabule noi, reprezentative, precum tovarăș, tovarășa, tovărășică… Panimaieși? Cine a înțeles e harașo, cine nu, la zid și striliai”. Simplu, clar și concis.
Misiunea istorică a acestui transfer de adresare în cuvinte a revenit școlii, care, cum bine știți, nu trebuie să fie partinică. Și, astfel, educatorul, învățătorul și profesorul, au explicat celor mici ce și cum. Așa au învățat școlarii expresiile: ”Ne-a spus tovarășa învățătoare” sau ”Te cheamă tovarășa învățătoare în cancelarie”.
Cu românii maturi, lucrurile au mers mult mai greu. Plini de virtuți și metehne, mulți dintre ei au fugit de cuvântul ”tovarăș” ca dracul de tămâie. N-au rostit niciodată acest cuvânt. Alții l-au acceptat cu supușenie, îl pronunță și astăzi, pe la ședințe de partid. că foarte mulți din tovarășii de atunci au fost mutați cu scaune și birouri din socialismul multilateral dezvoltat în capitalism, după Revoluție.
Când a venit și a trecut Revoluția Română – sau ce-o fi fost, că nu se știe prea bine nici azi, ”Tovarășul” și ”Tăvarășa” au dispărut din peisajul politic, știe toată lumea cum. ”Tovarășa” a regretat enorm că nu a mai avut timpul să-l înlocuiască pe directorul general de la UFS Săvinești (bărbat) cu un director general (femeie). Savanta de renume mondial Elena Ceaușescu a fost o ”feministă”, în sensul nefericit al cuvântului. Ea urmărea o inserție dictatorială a femeii în spațiul social, pe linii de partid și după sex, fără vreun criteriu de competență. E limpede că o făcea fără nicio coerență, neputând fi suspectată de intenții democratice și reconstituirea drepturilor individuale. De altfel, marea organizație de partid de la Centrala chimică Săvinești era condusă de o femeie. Demersul său, contradictoriu și temperamental, nu are de-a face cu destructurarea unui model de societate patriarhal/ tradițional, ci, mai degrabă, cu dorința unui ”matriarhat” văzut pe la filmele video și completate cu subțiri lecturi despre lupta de clasă, în bună tradiție marxist-leninistă.
După ce, în Decembrie ’89, am răsturnat ”orânduirea cea cruntă și nedreaptă”, s-a purces la schimbări. Primele cuvinte la care s-a renunțat au fost: ”tovarășul”, ”tovarășa”, ”tovărășică” și tot așa. Astăzi, când strigi după cel mai bun amic: ”Bă, tovarășul!”, o faci la mișto. Tovarășii și tovarășele n-au dispărut, au devenit domni și doamne.
Cică o țigancă din Ciritei (anexă a municipiului Piatra Neamț) s-a dus la medicul de familie, la control. Cum medicul lipsea din cabinet, țiganca a lăsat vorbă asistentei: ”Mo, să-i spui doctoriței că a căutat-o dis de dimineață o doamnă!”.
Ce s-o mai lungim, am devenit mai libertini în vorbit ”limba de lemn”, cu un jargon puțin înțeles de vorbitorii de limba română. Așa ne obligă societatea în care trăim să folosim tot felul de cuvinte și expresii șmecherești, la ușcheală (v. ”cazul tenismenului Ilie Năstase). Că anumitele vorbe nu se găsesc în dicționat, e o altă gâscă.
Curios sau nu, noul limbaj a prins, ”s-a implementat”, pentru că așa ”a vrut mușchii” băieților de cartier. Exemple de cuvinte ”hușchite” avem cu carul: ”marfă”, ”beton armat”, ”nașpa”, ”băieți de băieți”, ”nașpa de nașpa”… Adăugați ”bă, securistule!”, ”bă, turnătorule!”, ”bă, speculantule!”, ”bă, animalule!”, ”bă, găozarule!”… Cum se traduc aceste ”inovații” rostite public de oameni mari și importanți? După ureche, cu aproximație. De-a moaca și de-a oraca.
Am văzut în fața unui hotel din Piatra Neamț, în parcare, un bolid tunat, cu geamuri fumurii, trănnet, n u alta! Ce credeți că scria clar pe capota lui prăfuită? ”Marfă”! Atât. Istorica inscripție a fost interpretată în mai multe feluri. Neinițiații au zis că ”marfă” ar fi un îndemn la cumpărare, că mașina e vandabilă pentru cei cu bani. Bișnițarii pietreni, numiți mai modern valutiștii, care zac toată ziua pe bl. Republicii, colț cu Hotelul Central, au sărit indignați. ”Marfă”, spuneau dumnealor cu aere de profesioniști, înseamnă un produs ”super”, ”mega”, ”extraordinar”. Ceva de vis -o tipesă trăznet, o viză de emigrare în SUA, o viză de ședere în Italia, să poți admira celebra tufă de Veneția… Două fătuci de gimnaziu din Piatra se confesau disperate într-o stație de autobuz: ”Tu, profa de istorie e marfă, în schimb cea de mate e dată dracului, baba”. Unde este adevărul? La mijloc. Profa de istorie e, de fapt, în ultimul an de activitate, iese la pensie, suferă pentru orice notă rea pusă învățăceilor. Ar pune numai de 10, școlarii o iubesc și o consideră Doamnă. A doua dăscăliță, ”baba”, e, de fapt, în primul an de învățământ. E vulcanică, bărbătoasă și pretențioasă – știi carte, iei notă bună; nu știi, haști capul!
Alt exemplu de oameni anapoda: un amic bun mi-a dăruit o undiță de carbon, cu mulinetă japoneză. Părerea nepotului din clasa a III-a? ”E beton, bunicule!”. L-am corectat: ”E marfă, dom’le!”.
Prof. Dumitru RUSU