Plantavorel poate fi privită, în acest moment, ca o afacere de familie, condusă de dr. ing. Elena Ionescu în calitate de director general. La fel a fost şi afacerea familiei Vorel. Familia Vorel nu are urmaşi. Ultima din şir, Maria Luiza Copceag, era fiica lui Tudor Vorel, inginer de meserie şi asociat cu Constantin, fratele său farmacist. A fost în ţară cu mulţi ani în urmă şi s-a bucurat că cineva continuă tradiţia familiei. I s-a propus să se întoarcă definitiv în România, să locuiască în casa ei. În 2004, însă, după întoarcerea la Dusseldorf, a făcut un accident vascular cerebral şi a fost internată într-un centru de îngrijiri paliative. ”Am vizitat-o în fiecare an, la cămin, până-n 2006, când a trecut la cele veşnice, la 82 de ani. Nu puteam s-o aduc în ţară, pentru că acolo era perfect îngrijită. După deces, am aflat din testament, şi-a donat corpul universităţii pentru studenţii medicinişti”, mărturiseşte Elena Ionescu.
Repartiţia din 1967, la terminarea Facultăţii de Chimie Industrială din Iaşi, a trimis-o la Combinatul de Fire şi Fibre Sintetice Săvineşti. Specializarea era în Chimie Organică. A lucrat în ture, foarte greu, la Lactama. După trei ani de secţie, trece în cercetare şi acolo începe o evoluţie frumoasă. Cum arăta cercetarea la centrul ce avea să devină institut de cercetare cunoscut ca ICEFS? ”Era foarte bine dotat, aveam foarte buni specialişti, nişte colegi extraordinari – de la matematicieni până la chimişti, fizicieni foarte buni – şi lucram în echipă. Asta a fost extraordinar”. Şi a prins acea prioritate, când în ţară se asimila cât mai mult. ”Asimilam produse şi pentru industria de fire şi fibre sintetice, şi pentru celelalte industrii de sinteză, cum erau industria de medicamente, industria de cosmetice. Pentru noi s-a deschis o eră în domeniul cercetării, am putut să lucrăm extraordinar de multe produse noi. S-au generat tehnologii noi şi instalaţii noi care, efectiv, au ieşit din gândirea colectivului nostru de la Săvineşti”.
Pentru cosmetice făceau toată gama de produse auxiliare care intrau într-o cremă, într-un parfum, diferiţi esteri, diferite substanţe pe bază de glicerină, esteri de glicerină. În funcţie de solicitări. Pentru medicamente, realizau tot produse auxiliare, care, altfel, se aduceau din import. Ce se potrivea pe instalaţiile lor pilot se finaliza chiar la Săvineşti.
Îşi aminteşte cum i-a crescut salariul până spre 3.000 lei lunar, înainte de Revoluţie. Cei din Combinat câştigau mai bine, luau şi prime. În cercetare îi ţinea pasiunea, ambiţia de a face o carieră în domeniu.
S-a căsătorit la Piatra Neamţ, în 1970. Cu soţul se ştia din facultate, terminase tot Chimie. El era ieşean-ieşean. Ea, bucovineancă din Comăneştii de Suceava. În zonă sunt Arbore, Botoşana şi Cajvana, de unde provine tatăl său. Tatăl, preot, mama – profesoară, iar fratele a ajuns inginer constructor. Jumătate de liceu l-a făcut la Suceava, jumătate la Gura Humorului. ”Ca familie de preot, era o viaţă mai dificilă pe vremuri pentru că niciodată nu prindeam rădăcini într-un loc. Tot la doi ani, tata era mutat din parohie în parohie. Când am terminat liceul, aş fi vrut să fac medicina sau farmacia. Dar atunci era în mare vogă chimia. Se dezvoltau marile combinate din industria chimică şi petrochimică. Tata mi-a zis că vede un viitor în chimie şi-atunci m-am dus la chimie”.
Reţine amintirile care i-au marcat copilăria după război, Elena Ionescu fiind născută în 1945. ”A fost o copilărie frumoasă, am trăit-o ca un copil care a fost iubit în familie. Şi eu şi fratele meu nu puteam să nu realizăm ce se întâmplă pe lângă noi. Se întâmplau drame. Era acel joc urât în care oamenii erau reclamaţi, multe sesizări erau anonime, şi puteai fi ridicat. Am trăit intervenţii de-astea când se auzea că intră în sat acel Gaz rusesc. Tata ne lua şi ne băga în beciul casei. Nu se ştia niciodată la cine vine. Era presiune pe preoţi. Şi pe învăţătorii care gândeau altfel decât linia partidului. Fiind copii, ne cream atmosfera noastră, detaşată de grijile celor mari, dar eram marcaţi”. Ţine să sublinieze cât a contat influenţa austro-ungară specifică zonei: ”Toţi din jurul nostru se simţea că sunt altfel educaţi, chiar nativ. Oamenii erau extraordinari de buni, săreau în ajutor, te primeau foarte frumos în casa lor. Erau tăcuţi în faţa acestor greutăţi, nu protestau. Chiar dacă ştiai că gândesc altfel, primeau cu multă demnitate tot răul”.
La admitere la facultate au fost foarte mulţi înscrişi. Erau 7 pe un loc. Dar ”erau două categorii de aspiranţi, cei cu dosare şi cei fără dosare. Cei care aveau dosare de origine pozitive primeau un aviz de la cadre de la Regionala de partid şi intrau, cu condiţia să ia minim media 5. Ceilalţi eram la concurs pe bune. Cam două treimi erau locuri cu dosare şi o treime fără dosare. Cei fără dosare intram totdeauna cu medii mari”.
Crede în continuare că vremea studenţiei ei a fost mai frumoasă decât cea de astăzi, cu toate că acum se oferă mai multe drumuri. Erau aproape toţi egali, nu erau diferenţe materiale mari. Şi dacă exista vreun coleg ai cărui părinţi aveau nişte funcţii înalte, nu se observa, el se adapta la nivelul celorlalţi. Fireşte, făceau şi nebunii de-alea frumoase. De exemplu, se duceau noaptea să facă baie în Ciric. Sau mergeau pe Valea Sărăriei să fure struguri. Până şi acele reuniuni care se ţineau în cantine aveau un aer extraordinar. Apoi, de Paşti, pe care întotdeauna îl prindeau la facultate, se simţeau ”urmăriţi”, ca să nu meargă la Înviere. Aranjau cu portarii de la cămine şi plecau toţi. Dar nu se duceau obligatoriu la Mitropolie, ci alegeau şi alte biserici. Se întorceau cu lumânările aprinse şi portarul îi punea să le stingă, să nu intre cu ele aprinse în cămin. La cămin era, oricum, regim cu oră de întoarcere limită, după care se încuia poarta. Evident, dacă nu aranjai cu portarul, îţi rămânea să intri pe geam.
Doctoratul unicat şi invenţia uitată
În 1983, a susţinut teza de doctorat la Iaşi, la catedra unde îşi luase şi licenţa, la profesorul Spiridon Oprea, devenind cel mai tânăr doctor în ştiinţe de pe Platforma Săvineşti. Crede că şi din Piatra Neamţ. Din câte îşi aminteşte, pe platformă, în 1983, erau încă trei doctori în ştiinţe. A resimţit invidia? Spune că, în acei ani, existau mai degrabă resurse pentru respect, decât pentru invidie. ”Înainte eram foarte puţini. La Revoluţie, erau cam 1.400 în toată ţara. Acum cred că-s 34.000 (de fapt, e vorba de cei peste 30.000 doctori validaţi după 2010 – n.a.). Ca să obţii un doctorat pe-atunci, trebuia să munceşti foarte mult, dădeai şi multe examene. Eu am dat de la Matematici speciale până la Tehnlogie chimică. Titlul tezei: Valorificarea ciclohexenei. Prin oligomerizare (sau polimerizare catalitică) a ciclohexenei, am obţinut un produs nou la nivel mondial. Nimeni nu încercase până atunci acest procedeu. Toată lumea spunea că ciclohexena nu se poate polimeriza, dar eu am reuşit. De fapt, obţineam două produse speciale. Unul solid, sub formă de răşină, şi un produs lichid care putea fi utilizat drept combustibil pentru avioane. Problema a rămas în aer, nimeni nu a preluat-o. Sistemul era foarte închis şi nu aveai cum să transmiţi realizarea de capul tău afară”.
Aşa că ne resemnăm şi reţinem o amintire amară şi o poantă dureroasă. Amintirea e despre brevetul de invenţie aferent tezei de doctorat pe care nu l-a mai prelungit nimeni, iar comparaţie ţine de politică. Pe vechi, e adevărat, nu ajungeai doctor în ştiinţe dacă nu erai membru PCR. Astăzi, dacă eşti plasat optim în raport cu partidul care domină sezonul, te umpli de doctorate.
La Cercetări, l-a prins şef de la început pe regretatul dr. ing. Savel Matache, pe care îl consideră un profesionist extraordinar. Institutul era foarte important şi la nivel naţional. O coincidenţă interesantă, şi tatăl lui Savel Matache fusese preot. Cum ei se ocupau şi de partea de polimeri, au realizat foarte multe produse pentru industria de automobile, de construcţii auto în general. Făceau foarte multe piese chiar în sectorul lor de microproducţie.
Fiind sub patronajul ”ştiinţific” al Elenei Ceauşescu, s-au simţit cât de cât protejaţi, inclusiv spre sfârşitul anilor ’80. Exista şi o deschidere certă spre cercetare şi colaborări complexe în acest domeniu, dar numai între hotarele ţării. Un alt atu util venea dinspre directorea ICECHIM, Maria Ionescu, care fusese directoare pe Platforma Săvineşti, iar o perioadă scurtă chiar la Centrul de Cercetări. ”Întotdeauna găsea calea de mijloc între influenţele superioare şi dorinţa de a realiza ceva bun şi util”. Un gând aparte îl îndreaptă spre directorii de patrimoniu de pe platformă. Îi menţionează cu veneraţie pe Dinu Ţimpoc şi Valeriu Momanu. Da, au fost şi directori ”paraşutaţi” politic, numai că, fiind cazuri singulare, n-apucau să strice. Dacă e să rămânem în zona de episoade politice marca PCR, a prins o singură vizită de lucru, însă indirect, pentru că a reuşit să rămână în laborator. N-ar fi avut puterea să vadă cum oameni pe care îi ştia foarte serioşi şi valoroşi sunt nevoiţi să scandeze ce li se dădea pe fluturaş.
În 1994, a considerat că a venit cazul să plece. Se schimbaseră foarte multe în institut. Nu vrea să aducă acuze nimănui, e prea târziu. Era o perioadă tulbure şi nemairegăsindu-se acolo, s-a prezentat la concursul de manager la Plantavorel, concurând cu alte trei echipe. Era vremea concursurilor organizate de Fondul Propietăţii de Stat şi Fondul Proprietăţii Private. Anii de început, mai mult sau mai puţin cunoscuţi ca poveste publicului relativ tânăr, poate uitaţi deja de cei născuţi mai devreme, sunt deja istorie. Este o afacere eminamente românească şi Elena Ionescu e mândră că au reuşit s-o facă din nou cunoscută cum a fost înainte de naţionalizare. Familia Constantin Vorel scotea 120 de produse care mergeau în toată lumea. Portofoliul maxim, pe nou, a fost de 140 de produse. ”În ultimii ani a scăzut piaţa, iar în acelaşi timp au intrat foarte mulţi producători străini. Nu mă pronunţ asupra calităţii, că-s mai bune sau îndoielnice. Eu ştiu că noi facem produse foarte controlate, foarte bune, dar forţa noastră financiară nu poate să rivalizeze cu a celorlalţi”.
Da, categoric, şi o spune răspicat, statul român putea avea grijă în mare mare măsură, în anumite perioade permisive, de asemenea producători autohtoni, de IMM-uri în general. Lucrurile au evoluat spre… mai rău, statul sfârşind prin a defavoriza producătorul autohton, astfel încât a renunţat pur şi simplu să mai aştepte ceva. Dacă e să facă o comparaţie, la Săvineşti cel mai frumos a fost până la Revoluţie, poate şi un an-doi după, în timp ce la Plantavorel cei mai frumoşi ani au fost primii.
La zi, cel mai tare produs Plantavorel este Sedocalm, urmat de consacratul Voseptol şi Gripec. Pe val urcă şi Proprin V (foto), un supliment alimentar pentru tratamentul afecţiunilor aparatului genitourinar, prostatite cronice, adenom de prostată, cistite. Doamna doctor e bucuroasă că a primit scrisori din ţară de la cei care au renunţat la Proprin, luându-se după ce se vede în reclame la TV, însă au revenit repede la produsul fabricat pe meleagurile noastre, aproape cerându-şi scuze.
E mândră foc de activitatea depusă în timp în slujba organizaţiilor reprezentative ale întreprinderilor private mici şi mijlocii, e membru al Academiei Oamenilor de Ştiinţa şi nu ezită să-i ia apărarea, iar dacă e să aleagă între pictură şi teatru, ca slăbiciuni personale, le alege pe amândouă. Cum activitatea Fundaţiei Vorel şi ce înseamnă Bienala Vorel nu au nevoie de popularizare, mai reţinem bursele pentru tinerii valoroşi şi, dacă tot am prins sezonul, ”Oscarul” său personal, primit pe 15 decembrie 1996, în Italia, în calitate de doamnă care a contribuit la dezvoltarea economică a propriei naţiuni. (Viorel COSMA)
2 comentarii
Toata lumea discuta despre politica manelizare , pitiponceala cine cu cine , care cu care , ce a facut capra vecinului , cat de lung si gros este paiul din ochiul celui de langa tine si tot asa numai de inventii , inovatii , stiinta si istorie nu discuta decat MESAGERUL – BRAVO MESAGERULE nu te perii nu te scutur de scame , primesti ceea ce meriti ,,MAGMA CUM LAUDE ,, la nivel Piatra Neamt
Un articol interesant !