”Căci tot ce-a fost odată, niciodată nu va mai fi” – Ionel Teodoreanu.
Cu ceva ani în urmă, pe vremea când s-a dat publicității harta viitoarei regionalizări a țării, destui nemțeni entuziaști s-au bucurat enorm. Au crezut că urbea lor de sub Cozla, municipiul Piatra Neamț, va deveni capitala regiunii Nord-Est. N-a devenit, deși avea o telegondolă faină. Primarul Pietrei de atunci, pitorescul Pinalti, a pus punctul pe ”j”: ”Oricum ar fi, Iașul trebuie să fie capitală, pentru că este cel mai îndreptățit să fie” (v. cartea lui M.R. Iacoban, ”Trăim o singură dată”, Junimea, Iași, 2015). Deși au deranjat pe mulți atunci, mai ales prin Suceava și Botoșani, spusele lui Gheorghe Ștefan nu sunt departe de adevărurile istorice.
Când spui ”bătrânul nostru Iași”, cum îl revendică, poetic, cronicarii moldoveni, te gândești automat la istorie, cultură și bovarism. La Iașiul celor trei uniri – 1600, 1859, 1918, la prima Universitate din România, la primul Teatru Național unde au jucat Chirițele, la Bojdeuca humuleșteanului Creangă și Teiul lui Mihai din Copou. Îl vezi, ca în vis, pe bătrânul flașnetar cu papagalul pe umăr, coborând agale pe str. Lăpușneanu, cântând un vals, o romanță sau o arie din vremuri apuse. Îl oprești. Tragi un bilet și-ți afli viitorul. Dacă ostenești, tragi la cofetăria Tuffli, unde vin cele mai ochioase moldovence. Sau, mai bine, să-i ascultăm pe Teodoreni vorbind despre cetatea lor: ”Iașiul a trăit istoric, cultural – Junimea, Viața Românească și de la o vreme bovaric – în timp ce Bucureștiul a trăit, a crescut și a înflorit politic. Iașiul a rămas pur. Ideologii și intelectualii rămâneau la Iași, politicienii și oamenii de acțiune se duceau la București. În «dulcele târg» erau arderi și lumini, la București politichie, zgomot și strălucire. Dar, pe la 1918, acel Iași de odinioară a început să pălească. Fudulia ieșeană – motivată numai de trecut – a devenit un bovarism colectiv. Ieșenii i-au disprețuit tot timpul pe politicienii de pe malurile Dâmboviței”. Cam așa explica autorul Medelenilor, târgul de pe cele șapte coline plus Bahlui.
Dacă Ionel Teodoreanu, care cobora în centrul Iașiului pe Kogălniceanu, o uliță în pantă, pietruită, în coasta Liceului ”Oltea Doamna”, saluta cu respect toți vecinii, Al.O. Teodoreanu, Păstorel, era un boem desăvârșit, care avea în fața ochilor numai paharul cu Cotnari. Mai rău, era tare în ”cață”. A umbla cu ”cața” înseamnă a vântura vorba, a lehăi cu rost și fără rost, a fi cicălitor. Și, când Păstorel scăpa la Cotnari, le zicea tare, chiar și împotriva comuniștilor veniți la putere cu ajutorul rușilor din stepa Colmucă:
”Câte stele sunt pe cer,
Toate pân’ la ziuă pier,
Numai una, ca o proastă,
Șade pe uzina noastră”.
Era vremea când Roșu era prezent peste tot: fabrica de camioane Steagul roșu de la Brașov, fabrica Steaua roșie de la Bacău, fabrica textilă Firul roșu de la Sibiu (Talmocin), etc.
Politicienii de azi iubesc alte culori, le știm cu toții. Spirit liber, nesupus conformismului, în epigramele sale, Păstorel a ironizat paradoxurile, absurditățile partidului comunist totalitar, promovarea mediocrității, motiv pentru care a și ajuns la închisoare. Iată una din strofele condamnabile:
”Cine-i mare, dă din mână și-are 4 la română?
Cine-i la academie și-are 4 la chimie?
Cine-n țară este tare și-are 4 la purtare?
Toate trei de le ghiciți, 20 de ani primiți”.
Ei, să mai spună cineva că Păstorel a fost doar un chefliu savuros. Sau altceva:
”Din Banat până la Iași,
Se resimte lipsa sării,
Fiindcă cei mai mulți ocnași
Au ajuns la cârma țării”.
Ultimul vers chiar îngrijorează, pentru că, la atâția ani după Păstorel, încă avem penali la conducerea țării.
Revenind la Iași, pe vremea războiului de reîntregire, prevăzătoare, România și-a mutat capitala de la București la Iași. Refugiații care au venit în ”eternul” târg moldav – Regele, Regina, Guvernul, Armata – au triplat populația, făcând viața insuportabilă. S-a răbdat foame cruntă, frig și s-a trăit cu teamă.
Tifosul exantematic a lovit necruțător. Morții zăceau peste tot, și pe ulițe, și în spitale, și în cimitire, neîngropați. Peisaj oribil, dezolant pentru trăitorii acelor vremuri (v. cartea ”Iașul vechilor zidiri”, ed. Junimea, Iași, autori D. Bădărău și I. Caproșu).
De frica epidemiei, câțiva membri ai Curții Regale s-au retras la Bicaz, adăpostindu-se aici până la terminarea războiului. Sacrificiile ieșenilor făcute cu un veac în urmă n-au fost zadarnice. Răsunătoarele victorii de la Mărăști, Mărășești și Oituz au pavat drumul spre România Mare. În consecință, a spune că România s-a făurit la Iași nu e o fantasmagorie, ci o realitate istorică.
Într-o balanță ipotetică, Iașii atârnă mai greu în calificarea pentru a fi capitala regiunii nord-est. Mai greu ca Piatra Neamț, în orice caz, chit că sub Cozla s-a pripășit Agenția de Dezvoltare Regională N-E. Iași e centru universitar, are mii de studenți, și la Universitate, și la Medicină, și la Politehnică. Dacă asta e puțin lucru, adăugați Casa Pogor, Casa Dosoftei, Palatul Culturii și plusați cu Mitropolia și Biserica ”Trei Ierarhi”. Un alt argument: în cimitirul ”Eternitatea” din Tătărași sunt înhumați 49 de academicieni. La Piatra Neamț, pe Borzoghean, academicienii lipsesc cu desăvârșire.
Indiscutabil, Iașii aparțin trecutului, dar cochetează și cu ”istoria mare” a prezentului. Târgul Pietrei, lipsit de vlagă economică, vegetează molcom la umbra brazilor, privind spre Apus, spre mărețul Ceahlău. Asta nu înseamnă că între ieșeni și pietreni nu există asemănări. Și la Iași, și la Piatra, privatizarea a lăsat în urmă numai șomeri și paragină. Despre făbricuțele de cherestea din urbea noastră, ”rase” fără milă, am mai vorbit. Despre Iași, n-am spus nimic. Să vă povestesc un singur caz. Cândva, pe vremea socialismului luminos, în ”dulcele târg” exista o fabrică textilă numită ”Țesătura”, deținea locul I la producția de pânzeturi românești și oferea 2.000 de locuri de muncă localnicilor. Astăzi, fosta ”Țesătură” e un câmp neted în mijlocul târgului, plin de bălării. De același tratament s-au bucurat și întreprinderile C.U.G., Nicolina, Țigareta…
Se vede treaba, când e vorba de pus în pământ, nu mai contează că ești în Iași, în Piatra Neamț, la Suceava sau la Videle… Ruinarea cu intenție se dovedește un succes indiferent unde se practică. Întrebarea este: până când?
Prof. Dumitru RUSU