– De unde aveţi pasiunea pentru fotbal?
Pasiunea pentru fotbal cred că o moştenesc de la tata. El mă ducea la stadion, în anii ’70, pe când nici nu ştiam să merg, iar dorinţa mea rămasă, încă de atunci neîndeplinită, a fost să prind şi eu o minge şutată de fotbalişti în tribună. Aveam mingi acasă, dar erau acele cauciucuri ovale, pe care nu le puteai controla şi eram sigur că, dacă voi avea o minge adevărată, aceasta va juca singură!
– Cum v-ați caracteriza ca antrenor?
Ca antrenor, am mai spus-o şi o repet, sunt de nivelul Ligii a IV-a. Fiecare om de fotbal îşi are locul său, la fel cum fiecare ligă îşi are oamenii ei. Nu am îndrăznit niciodată să mă gândesc la o carieră în antrenorat, ştiind foarte bine că este foarte greu să urci, să rezişti şi să continui în fotbalul românesc, aşa că am un serviciu, iar fotbalul îl fac din plăcere, atât cât îmi pot permite. Niciodată nu am încercat să învăţ fotbal vreun jucător – nu ai cum să înveţi pe cineva la 25-30 de ani să dribleze -, pot însă să-i modelez, să le trasez nişte sarcini şi, mai ales, să le găsesc locul în teren unde pot da cel mai bun randament. Am un stil de joc destul de precaut, destul de puţin spectaculos, sunt adeptul unei aşezări compacte şi am propriile mele decizii la fazele fixe. Să vă spun sincer, sunt destul de comod, nici pe departe nu m-aş vedea să antrenez copii, pentru că acolo este, într-adevăr, o muncă adevărată, care încă nu este susţinută şi recunoscută în România.
– Ce relație aveți cu jucătorii?
Relaţiile mele cu jucătorii sunt din cele mai diverse, de la prieteni pe viaţă, făcuţi datorita fenomenului, până la ignorare totală în afara terenului. Şi comportamentul meu este diferit faţă de fiecare jucător în parte. Personal, nu tratez la fel pe toată lumea, nici nu aş avea cum, caut să înţeleg mai mult pe unul, cedez mai puţin la altul… Cu siguranţă, nu am cum să mă port la fel cu toţi. Asta o poţi face de la Liga a III-a în sus, nu aici, unde este nevoie de mult caracter şi sacrificii, pentru că judeţeana noastră nu este un mod de a trăi, ci un mod de a te bucura de fenomen.
– Cât de strict sunteți cu programul jucătorilor din afara antrenamentelor?
Cu toate că nu sunt de acord cu unul sau cu altul în privinţa anumitor activităţi, nu le pot interzice să mai joace la un minifotbal, la un futsal sau la o nuntă înaintea unui meci. Nu le interzic nimic niciodată, nici nu aş avea cum. Dacă vor să bea până cad sub masă, iarăşi nu e o problemă. Singurul lucru pe care îl cer este să fiu anunţat din timp, pentru a pregăti variante.
– Cum ar trebui să fie jucătorul perfect?
Jucătorul perfect la Liga a IV-a este cel serios, cu bun simţ, muncitor până la sacrificiu, un pic de viteză, iar dacă are şi dribling bun este deja un bonus.
– Dacă aţi evoluat ca jucător, la ce echipe, cu ce rezultate? Aţi mai antrenat şi alte echipe? Cu ce rezultate?
Sigur că am jucat şi eu fotbal, nu se putea altfel, totuşi nu am rupt gura târgului. Am început la Liceul Sportiv, coleg fiind cu Dănuţ Munteanu, visul meu fiind să pot vedea alte ţări cu ajutorul fotbalului. Apoi am trecut la Constructorul Iaşi, după care am ajuns în Liga a II-a, la Viitorul Vaslui, domnul profesor Cornel Costăchescu dându-mi încredere că pot ajunge unde îmi doream. Totuşi, nu am reuşit mai mult de atât, am coborât imediat la Liga a III-a, la Unirea Negreşti, cu antrenor Mişu Stoian, Foresta Ciurea, apoi, fiind profesor de sport la Popeşti, am activat şi acolo. Au mai fost echipe sporadice, iar la echipa unde am activat ultima oară, Aroneanu, am devenit şi antrenor în 2001. De atunci, am coordonat destul de multe echipe, iar rezultatele şi modul meu de a conlucra cu jucătorii, staff-ul şi cei care s-au implicat financiar au făcut să am continuitate, cel puţin până în prezent.
– Antrenorii care vă plac cel mai mult, din România şi din străinătate.
Din România preferatul meu este Pustai, iar de afară Jurgen Kloop, de la Liverpool.
– Jucătorii care vă plac cel mai mult, din România şi din străinătate.
Ca jucători, Andrei Cristea de la Iaşi, iar de afară Mbappe.
– Ce echipă visați să antrenați?
Dacă mi-am dorit vreodată să stau pe banca unei echipe, aceasta se numeşte Politehnica Iaşi
– Fotbalul românesc este într-unul dintre momentele sale cele mai dificile. Ce soluţii aţi propune pentru revitalizarea acestui sport?
Fobalul din România este aşa cum trebuie să fie, după chipul şi asemănarea celor care au guvernat din ’90 până în prezent. Aşa cum s-a distrus tot şi nu s-a construit nimic, aşa s-a distrus şi fotbalul. Pe de altă parte, nimic nu motivează copilul să tragă tare, majoritatea jucătorilor se opresc la un anumit nivel, grăbindu-se să culeagă rezultatele, care, de fapt, nu mai vin niciodată. Personal, aş înfiinţa cât mai multe academii gratuite, în care tinerii români să aibă facilităţile pe care poate acasă nu le au. Cred că se vor găsi destui copii care să înţeleagă ce li se oferă, pentru că părinţii nu-şi permit să plătească cluburile de juniori apărute ca ciupercile după ploaie şi care nu vor scoate niciodată niciun jucător de fotbal.
– Cum apreciaţi starea fotbalului în judeţul Neamţ?
Judeţul Neamţ a fost întotdeauna un izvor de talente şi nu cred că va dura mult până ce acestea vor reapărea. Singurul lucru care trebuie făcut este ca interesul să crească pentru acest lucru. Frumos proiectul Ceahlăului, însă, fără implicarea totală a autorităţilor locale, nu va avea un final fericit. Este doar o părere.
– La nivelul competiţiilor judeţene, aţi miza pe finanţarea de la bugetul local, sponsorizări de la firme locale sau ambele?
La nivel judeţean este primordial ca primăriile să contribuie decisiv la finanţarea echipelor, iar, dacă se găseşte şi potenţial de patronat, cu atât mai bine, însă, repet, fără autorităţile locale nicăieri nu există viitor!
– În fotbalul mic, cum i se mai spune, sunt binevenite implanturile de jucători din alte localităţi sau ar trebui să fie folosiţi doar localnicii?
Cu siguranţă sunt de părere că acela care construieşte o echipă şi investeşte, îşi dorește să fie în faţă, de aceea sunt total de acord să aducă jucători de unde poate, acest lucru fiind benefic şi crescând spectacolul campionatului judeţean. Acelaşi lucru îl pot spune şi despre echipa din Piatra Neamţ, care, dacă va proceda la fel şi va investi în jucători şi de prin alte zone, va avea cu mult mai multe şanse să îşi îndeplinească obiectivul. Totuşi, repet, fără sprijin local, degeaba se aduc jucători, pentru că, deocamdată, în România, baza rămâne la autorităţile locale! O combinaţie între patronat şi autorităţi cred eu că ar fi aur pentru fotbalul românesc!
– În Neamţ, nu sunt echipe în toate localităţile urbane şi nici în cele rurale cu bugete mai consistente? Cum se explică paradoxul?
Diferenţele dintre comunele cu şi fără fotbal, cu şi fără buget, o dau oamenii care le conduc!
– Credeţi că politicul se amestecă în fotbal, în sport în general? Care sunt efectele?
Nu are legătura partea politică, ci doar capacitatea omului pus în fruntea comunei!
A consemnat Marcel CONSTANTINESCU
