Sub genericul Cultul performanţei, explicit sau implicit, nu am ezitat de-a lungul anilor să promovăm persoane, idei, proiecte, atitudini, inclusiv dispute inteligente care contează, indiferent de apartenenţa la o şcoală de gândire, religie, sex sau partid.
Mersul vremurilor şi interesul publicului cititor scârbit de modele false ne îndeamnă să dezvoltăm abordarea noastră. Pe scurt, încercăm să facem pasul de la prezentări sporadice la apariţii constante. În timp, cultul performanţei poate deveni o adevărată pecete.
În măsura posibilităţilor, acest generic este deschis personalităţilor care nu sunt din Neamţ. Mai mult, profitând de şansă şi întâmplări, este loc pentru străini, a căror legătură cu noi – România, Piatra Neamţ, judeţul Neamţ – este solidă, sensibilă, provocatoare. Actorul american Michael Garvey e parte a unei poveşti de cult.
Trap Door Theatre din Chicago, o companie independentă ajunsă la a 25-a stagiune, este cea mai tare din SUA în privinţa montării şi promovării pieselor din dramaturgia europeană. Meritul îi aparţine, datorită originilor poloneze, Beatei Pilch – actriţă, cofondatoare şi director artistic al teatrului. Un teatru mic, dar pune spectacole mari.
Aşa cum am anunţat suficient de provocator săptămâna trecută, pe 26 septembrie (mesagerulneamt.ro), în cadrul Festivalului Internaţional de Teatru Oradea, au prezentat piesa Occidental Express, de şi după Matei Vişniec. Cel mai cunoscut şi jucat dramaturg român contemporan nu are nevoie de prezentare. Sau are, prin prisma unei crime de patrimoniu: de pe site-ul oficial al Teatrul Tineretului a dispărut istoria de spectacole.
În SUA sunt singurii care joacă Vişniec şi, din acest motiv, le este mare susţinător.
Turneul european a început cu un succes magnific plin de tâlc, la Budapesta. După triumful de la Oradea – unde era o minunăţie să mergi pe stradă alături de regizorul Szabo K. Istvan, fiindcă era oprit la fiecare pas -, au urmat reprezentaţii aplicate la Satu Mare, Braşov, Suceava şi Iaşi, cea din urmă în ziua apariţiei Mesagerului. Câteva în festivaluri. Unele cam închipuite. Urmează, însă, unul emoţionant cu totul, la Chişinău. De reţinut şi de neuitat, la Piatra Neamţ n-a fost loc.
Descrierea şi/sau decriptarea piesei, o parabolă a identităţilor culturale şi psihologice transfrontaliere în dinamică foarte aprinsă, nu are rost, câtă vreme spectacolul nu a primit undă verde pentru pietreni din partea unei fătuci care promovează cur-cubeul la TT. Lipseşte referinţa concretă, deşi Occidental Express avea un binemeritat loc aici, peste simbolistica agresivă de cur-cubeu.
Însă, cu de la Oradea vorbire şi întâmplare, am descoperit un actor american din distribuţia spectacolului, care nu e tăt, cum spun ardelenii, dar are mintea acasă. E mândru de cele vreo 10 descinderi în România şi valorează cât o lume românească profundă, fără a fi pro-fund. Michael Garvey se numeşte şi a împlinit 53 de ani. E marcat din copilărie de Nadia Comăneci, de perfecţiunea ei, mai puţin spre deloc de Ilie Năstase. Trăgând linia şi adunând, se califică perfect la Cultul Performanţei.
Doar în trecere, actori favoriţi îi sunt Paul Newman, pe care l-a văzut de vreo 20 de ori în Luke, mână rece, şi Shirley MacLaine. Cu generozitate îi acceptă pe Gregory Peck şi Audrey Hepburn, dar numai şi numai după Beata Pilch.
■ Minunata bornă internaţională Matei Vişniec
Din ce-şi aduce aminte Michael Garvey, Beata l-a întâlnit pe Vişniec (Michael îi spune direct Matei – n.a.) la Paris, cu 10 ani înainte de a se gândi să pună o piesă de-a meşterului născut la Rădăuţi. A fost invitată de Institutul Cultural Francez să vadă cât mai mult teatru european timp de 10 zile. ”Matei i-a dat o piesă mai veche, Angajare de clovn (1986, înainte de plecarea dramaturgului din România – n.a.), şi a pus-o pe hold. Zece ani mai târziu, a primit un pachet de la un domn care conducea o operă la New York, Greg Fortner, căruia îi fusese recomandată. El voia să se implice mai mult în teatru, în piese de avangardă. În pachet, Angajare de clovn. Numele suna cunoscut. L-a contactat pe omul din New York, s-au întâlnit şi, în 2006, a început montarea piesei. Fortner avea contacte cu Institutul Cultural Român din New York, a luat legătura cu Matei, iar în 2007 am prezentat piesa la Arad. Aşa a început relaţia cu Matei şi cu România, care este minunată şi continuă şi azi. De fiecare dată când ajungem aici, nu mai vrem să ne întoarcem. Unii zic că suntem nebuni”, mărturiseşte Michael Garvey.
■ Jaful de la Chicago şi speranţa europeană. Plus dansul
Michael şi Beata îşi împart viaţa între Barcelona şi SUA. Au venit încoace direct de la Barcelona, unde erau din aprilie. Acolo s-au căsătorit, cu 2 ani şi 3 zile înainte de întâlnirea de la Oradea (27 septembrie a.c. – n.a.). Beneficiul comun a venit de la paşaportul polonez al soţiei. Confidenţa cu valoare publică e clară: ”Nu ne mai place să stăm în SUA. Lucrurile s-au schimbat mult. Sunt oameni minunaţi, dar conducerea (ţării) e groaznică. Totul e pe bani şi despre bani. Dacă nu ai bani, nu are rost să stai acolo. Numai asta contează. Iar viaţa e marcată de violenţă. Sunt norocos să am culoarea pe care o am, în ţara în care sunt. Nu mă simt ameninţat la fel ca oamenii de culoare sau indienii americani, dar, în urmă cu un an, am trecut pe lângă moarte. Lucram la această piesă, plecam acasă după repetiţii pe la 10 noaptea pe jos, aşa cum fac tot timpul. M-au oprit patru tineri, unul mi-a pus pistolul la tâmplă, altul a scos un cuţit mare şi l-a îndreptat spre inima mea şi mi-au cerut portofelul. Nu credeam să mi se întâmple mie. Desigur, le-am spus. Le-am dat portofelul. Nu poţi lupta cu un pistol. Instantaneu, m-am gândit la unde am ajuns să trăiesc. Auzi mereu la ştiri câţi oameni sunt ucişi. Sunt sigur că acum cineva e ucis undeva (în SUA). Chicago este pe locul întâi la împuşcături. Cu două luni în urmă, 60 de oameni au fost împuşcaţi într-un singur week-end. Zece au murit! Seamănă a război. De aceea ne simţim mult mai în siguranţă aici (pe continent). Infracţiuni există peste tot, dar în Barcelona nu simt că trebuie să mă uit peste umăr.
Barcelona cred că a salvat viaţa soţiei. Îi place să danseze. Acum merge la o sală de 4-5 ori pe săptămână. O văd zâmbind ca niciodată înainte. Cred că o să ne mutăm de tot în Europa cât mai curând cu putinţă. Nu ştiu dacă va fi în România.”
■ De la fotbal american la faţă şi viaţă de radio, film şi teatru
Visul lui Michael a fost să devină jucător de fotbal american. Gabaritul îl avantaja. A crescut făcând sport. La universitate a mers pe bursă de fotbal şi a studiat… radiodifuziune. Îl bătea gândul să se facă DJ radio. Deţine 2.000 de albume! Iar trupă preferată i-a fost The Band, cunoscută publicului român în special din filmul Ultimul vals (1978), regizat de Martin Scorsese, film ce-a rulat în ţara noastră în mod aproape inexplicabil.
Înoată în muzică, simte aroma LP-ului imprimat pe vinil. Voia să muncească din plăcere şi nu prea mult. Îl domina imaginea tatălui, agent de vânzări, care pleca de-acasă dimineaţa devreme şi abia se-ntorcea înainte de cină. Nu felul acela de viaţă îl avea la orizont. Dorea să se joace şi să joace.
E bucuros că a renunţat la fotbalul american şi nu-l recomandă nimănui. ”E un joc periculos şi stupid.” Oasele îl dor în continuare.
După fotbal, a jucat rugby, ”care e foarte teatral, fără armuri şi cască. Dezvoltă camaraderia, după meci mergi la băut şi cânţi”. Apoi s-a gândit că are o înfăţişare care i-ar permite să joace în reclame şi filme.
”Cel mai greu pe scenă e să fii tu însuţi, nu altcineva. Dacă eşti tu însuţi şi te pui în rol, rolul va reuşi. Dacă încerci să fii altcineva, va ieşi ceva artificial. Joci, dar nu eşti sincer.”
S-a mobilizat, zicându-şi că, dacă a reuşit Arnold Schwarzenegger, poate reuşi şi el. A urmat cursuri de improvizaţie, foarte populare la Chicago. ”E aceeaşi adrenalină, aceeaşi energie interioară. Îţi poţi elibera spiritul să faci ceva fără să trebuiască să loveşti pe cineva, să fii lovit. Poţi interpreta, poţi juca fără să te răneşti.”
■ Audiţia şi partitura care schimbă totul
Cursurile de improvizaţie au durat trei ani, după care a început să meargă la audiţii, la probe în teatre. A nimerit la teatrul cofondat de Beata. Până atunci nu primise roluri principale. Juca tipul care loveşte pe cineva sau scoate pistolul la final, având o replică sau două. La audiţie a mers pentru un rol de poliţist, într-o piesă (Blood on the Cat’s Neck, prea puţin cunoscută în România) a legendarului dramaturg şi realizator rebel de filme german Rainer Werner Fassbinder (1945-1982). Audiţia n-a mers bine, iar cea care avea să-i devină soţie i-a servit un clasic ”mulţumesc, te mai căutăm noi”. Când să plece, a intervenit directorul, cerându-i să reia partitura, în stil Robert De Niro sau Al Pacino şi să dea tot ce are mai bun. Surpriză, a fost distribuit. Pentru Beata, era prea sportiv, în afara zonei lui de confort. Aşa s-au împrietenit. Se întâmpla în 1996. De atunci, nu oboseşte să afirme că a intrat într-o lume în care avea să afle mai multe despre artă şi teatru pe viu, decât din cărţi. Citea mult, dar nu era satisfăcut. Dorea enorm să joace, să se dezvăluie. În acel teatru a descoperit cum o poate face. Nu mai era durul, putea să joace orice rol.
A rămas cu teatrul, a ţinut legătura cu Trap Door Theatre, însă, timp de 13 ani, s-a mutat la Los Angeles, pentru a face film. În cele din urmă, în 2010, s-a întors la Chicago.
■ Lumina de pe Broadway nu e lumină şi nu are voce, dincolo de 666 de reprezentaţii
Prin Beata şi colega Nicole Wiesner, asociată în Trap Door Theatre, a ajuns pe Broadway. O lovitură norocoasă. Ele cunoşteau piesa în care avea să fie distribuit. ”Regizorul (Anna D. Shapiro – n.a.) ştia cum joc şi puteam arăta ca Dolph Lundgren în rolul Ivan Drago din Rocky IV.” Piesa se numeşte Superior Donuts, e scrisă de Tracy Letts şi a câştigat Premiul Pulitzer în 2008. Versiunea ecranizată ca August: Osage County (Ţinutul din mijlocul verii, 2013, cu Meryl Streep, Julia Roberts, Chris Cooper, Ewan McGregor, Sam Shepard, Benedict Cumberbatch şi multe alte staruri de top) este cunoscută în România.
Ce poate fi mai sus de Broadway? Raiul? Sau Londra, cu al său West End? Răspunsul e prea amabil: turneul în România. Cu accent pe Sibiu şi festivalul de teatru, apreciat ca la un nivel foarte înalt.
Cel mai bun lucru a fost să afle calea pentru a se exprima. E mai presus de bani. Teatrul la Londra sau pe Broadway e altă formă de artă. Sunt acolo staruri de film foarte mari cărora le lipseşte teatrul. ”Nu vedem Broadway-ul ca pe locul pe locul pentru cea mai bună artă teatrală din SUA. Cea mai bună vine din teatrele mici. Este un vis, ajungi acolo (pe Broadway), dar nu te împlineşte, nu te mulţumeşte, pe cât schimburile culturale şi teatrul pe care-l facem noi, de la Chicago. Recompensa e mai mare, avem o voce. Pe Broadway nu ai voce. Eşti un simplu actor, un sclav. Dacă nu eşti un star, nu eşti nimic.” Asta o spune Nicole Wiesner, din aceeaşi trupă fantastică din Chicago, la o sinceră discuţie transatlantică. O completează Beata Pilch: ”Pe Broadway mergi să vezi starurile, nu piesa. Când Jude Law a jucat Hamlet, nu te duceai să vezi povestea lui Hamlet sau o nouă versiune a poveştii. Te duceai pentru Jude Law”.
■ Oarece nuanţe ciudate de la New York pe o stradă largă…
Mike Garvey, de la înălţimea fizicului său impresionant, trage concluzii: ”Pe Broadway a fost distractiv. Partea cea mai bună era cecul încasat. Nu aveam nicio grijă. Cheltuiam banii în aceeaşi zi. N-aş locui acolo. Istoria e alta. Cu Paul Newman sau Marlon Brando pe scenă, ar fi fost mai interesant. Azi, cu musicaluri şi teatru foarte comercial, e altceva. Niciunul din noi nu s-ar bucura să facă teatru comercial”. Iar Nicole revine: ”Proiectul de pe Broadway a fost un succes uriaş (648 de reprezentaţii şi 18 vizionări – n.a.) şi pentru că nu aveau niciun star în distribuţie”.
Spectacolul s-a jucat la Imperial Theatre şi Music Box Theatre. Peste drum de Music Box, se prezenta alt show, preluat de la Chicago, cu două vedete uriaşe, Daniel Craig şi Hugh Jackman, unul englez, celălalt australian. ”Când să terminăm spectacolul, ovaţiile lor se auzeau în sala noastră. Cred că a fost ideea dramaturgului să parcheze două autobuze în faţa teatrului nostru, să creeze un tampon. Spune mult despre lumea Brodway-ului. E interesant, dar nu te mulţumeşte mai mult decât cecul primit”, punctează acelaşi Michael Garvey.
■ În loc de final pro-fund cu teatru
Cu adevăr şi fără exces de pasiune, Elvira Rîmbu – manager interimar la Teatrul Regina Maria din Oradea – a servit o lecţie naţională monumentală despre ce înseamnă un festival de teatru dus mai sus decât la preluare, dincolo de bârfe şi bancuri politice. Acolo, la Oradea, s-a întâmplat că nimeni nu atentează la o moştenire de patrimoniu.
Trapt Door Theatre, Matei Vişniec şi românul Szabo K. Istavan s-au înscris perfect în ce nu apucăm la Piatra Neamţ. Deşi ni se cuvenea.
■ Barcelona lui Garvey, arta, galeria şi slujbele private ale actorilor
Ca să trăiască, Michael Garvey trebuia să joace în reclame şi filme. În vară, a făcut două reclame şi a jucat într-un film olandez până cu două săptămâni înainte de a veni în România. Ar prefera să facă numai teatru, dar e greu de trăit în SUA, din piese precum cele jucate la Chicago. Altfel, trebuie să fii pe Broadway. ”Toţi avem şi alte slujbe. E sunt decorator artistic. Odată ce am renunţat la film în L.A., am avut norocul să întâlnesc un om care are o galerie de artă. M-a învăţat despre lumea artei şi despre cum să amplasez, să dispun obiectele de artă. După ce m-am mutat la Chicago, am lucrat la o casă de licitaţii. În ianuarie, mă întorc la slujba mea.”
Pe un fond provocator de nu se poate, Garvey adaugă: ”A fost distractiv cu Istvan, când lucram la spectacol. În timpul zilei, eram la casa de licitaţii, la galerie, seara mergeam la repetiţii. De la 6 la 10. În distribuţia spectacolului mai avem un barman, directorul unei săli de sport, o chelneriţă, contabila teatrului care face şi voiceover, un ilustrator muzical care face şi subtitrări. Avem slujbe de zi, iar la teatru venim noaptea”.
■ Ce spun unii americani despre Balcani
Lumea nu ştie foarte multe despre Balcani încât să înţeleagă substanţa. Familia mea a venit la spectacol, povesteşte Michael Garvey. ”Fratele meu avocat, un om foarte inteligent, care a avut un infarct şi un atac cerebral la 50 de ani, a venit cu băieţii lui. Unul l-a întrebat, după spectacol, ce a văzut, despre ce e vorba. Sigur, ştiu unde e România, dar probabil nu au auzit de Republica Moldova. Mulţi în SUA asociază Balcanii cu jocul Monopoly, unde este ceva cu Baltic şi sună similar. Dar şi Beata întreabă lumea dacă ştie unde este Polonia şi mulţi nu ştiu.”
■ Viaţa din film omoară filmul
În filme, Michael Garvey a jucat şi extratereştri. La Los Angeles, există energii creatoare, dar te întrebi ce creezi. După 11 septembrie 2001, şi-a redefinit ce vrea să facă. Pe platouri, în L.A., de exemplu, ai la dispoziţie pentru echipă orice mâncare din lume. ”La finalul zilei, totul se aruncă. Mă întrebam, mă măcina de ce nu o dăm cuiva, oamenilor fără adăpost. Volumul risipei în industria filmului şi a televiziunii e incredibil când priveşti ce se întâmplă în lume.”
În 2003, înainte de a doua invazie a Irakului, era pe platou la Star Trek: Enterprise. ”Pe 20 martie trebuia să lucrăm, pe 19 am început să bombardăm Bagdadul. Curentul stângist, cel puţin în L.A., a fost să facem grevă în industria filmului. Mi-ar fi distrus cariera într-o clipă. Un prieten m-a învăţat să mă gândesc la altă cale de protest. M-am dus la lucru, aşteptam să lucrez, iar un tip de la pază urmărea bombardamentele la TV. Se bucura de parcă vedea focuri de artificii. Ce să fac, m-am întrebat. Am strigat la el că nu-mi vine a crede ce urmăreşte şi cât se bucură. Am realizat că eram deghizat în klingonian şi ţipam la un om. Mi-am cerut scuze. A fost un moment de revelaţie. Întreaga lume era în criză, era teroare, iar eu lucram pentru un film, primeam un cec bun, mâncam ce voiam de la bufetul nostru. Inima mea nu era acolo, nu era mulţumită. Am renunţat la film şi televiziune în 2005. Atunci mi s-a cerut să joc un sergent puşcaş marin într-o reclamă. Am zis că e pentru un joc video, a ieşit unul distractiv. Am făcut reclama, dar a fost ultima.”
Viorel COSMA