Acasă Actual Puhoaiele de pe vremea bunicilor

Puhoaiele de pe vremea bunicilor

”… știa să facă multe și mari minunății, alunga norii cei negri de pe deasupra satului și abătea grindina în alte părți, înfingând toporul în pământ, afară dinaintea ușii…” – Nică a lui Ștefan a Petrei.

Cocheta noastră urbe, Piatra lui Crăciun, este o creație a Bistriței, râu zglobiu și viforos, descris cu un imens talent de istoricul Dumitru Almaș. Dintotdeauna, înaintașii noștri au ridicat așezări omenești și târguri, numai și numai pe malul apelor, lângă zidurile vechilor cetăți, la întretăierea drumurilor comerciale importante. Așa au procedat și stră-stră-bunicii noștri îndepărtați.

Consemna un gazetar pietrean din secolul trecut, despre meleagurile nemțene:

Bistrița este cel mai însemnat și frumos râu din întreaga Românie mare, atât prin cursul repede și zgomotos, prin frumusețea locurilor pe unde trece, cât, mai cu seamă, prin transportul lemnelor, cu plute, ce se făcea pe la diferite locuri și, mai cu seamă, la Galați, de unde lemnele sunt transportate în Orient și în alte țări. În vechime, Bistrița se numea Rapida și Aura. Pe la 1803, pe timpul lui Ipsilante, sultanul Selim dete un decret în care preciza ca lemnele pentru cetatea Rumeliei să fie tăiate numai din munții Moldovei…” (sursa: ziarul pietrean ”Reformatorul”, 23 august 1926).

Era vremea când comerțul cu lemn era înfloritor pentru negustorii turci, greci, armeni și evrei. În târgul Pietrei, pe la 1870, se aflau ”la datorie” peste 200 negustori cherestegii turci, care umblau după chilipiruri, beau cafele și perfectau ”afaceri”. Conform unor date, privite cu suspiciune, numai în anul 1895 ”au sosit la Piatra Neamț, pe Bistrița, peste 12.000 plute, ceea ce ar da o medie de 33 plute zilnic” (sursa: cartea ”Plutăritul pe Bistrița”, de C. Cojocaru Țuiac).

În anul de grație 1841, la Piatra Neamț, a fost inaugurată prima fabrică în accepțiunea deplină a cuvântului, în proprietatea lui Gh. Asachi, figură luminoasă a trecutului nostru cultural. Făbricuța cărturarului producea hârtie și era pusă în mișcare de forța motrică a Bistriței, tumultuosul râu a fost obligat să pună în mișcare mașinile fabricii. A fost pus să muncească.

În secolul trecut, tot la Piatra Neamț și tot pe malul Bistriței, mai apar două fabrici de hârtie, mucava și celuloză. Prima s-a numit când Mucava, când Comuna din Paris, iar azi îi zice Petrocart. A doua se chema Celuloza, apoi Reconstrucția. Au fost proiectate și realizate aici din două motive clare: plutăritul pe Bistrița era transportul de lemn cel mai ieftin la acea vreme, iar lemnul era materia primă pentru hârtie și cartoane. Cândva, în liniștitul nostru târg de munte, se realizau multe articole din lemn: scobitori, cuie pentru cizmărie, parchet, mobilă, pensulă și perii. Ultimele două articole se confecționau la fabrica lui Arthur și Mișu Bach, doi evrei ”foarte de treabă”.

Nemțenii de pe Valea Muntelui au stat tot timpul cu fața la tumultuoasa Bistriță. Au admirat-o, au cântat-o în poezii și proză, au văzut în ea o frumoasă crăiță. Cât timp zicerea ”codru-i frate cu românul” a funcționat, Valea Bistriței a fost tărâm de legendă, în care domneau pacea și liniștea. Numai că liniștea a fost ”spartă” de lacomii invadatori.

La început au venit hulpavii turci, apoi sovieticii cu drujba și Sovrom-urile lor, iar după Revoluție, pădurea a fost furată cu aprobare de la Miliție. Defrișările masive din ultimii 29 de ani, ne permit să afirmăm că ”s-a furat ca în codrii Vlăsiei”. Drujba hoților de lemn e auzită și la Ciritei, cartier al municipiului Piatra Neamț, ziua în amiaza mare. Paradoxal, nimeni nu vede, nimeni nu aude.

Dacă, pe vremea ”Eroului între eroi”, Ceaușescu, pentru un arbore furat din pădure ajungeai la ”mititica”, astăzi ești considerat ”descurcăreț” și ești condamnat cu arest la domiciliu.

Ce a urmat după masacrarea pădurilor din scumpa noastră țărișoară se vede din elicopter. Inundații catastrofale, puhoaie periodice, nenorociri, pierderi materiale și umane. Dacă, pe vremea copilăriei mele, devastatoarele puhoaie erau provocate de ninsorile masive din iarnă și ploile torențiale din primăvară, astăzi codul galben de ploi torențiale și fenomene electrice e anunțat de două ori pe săptămână. Nimeni nu mai poate da vina pe vântul ăl cald, numit Băltărețul, care topea rapid zăpada de pe munți. Acum se dă vina pe cei care au supărat Mama-Natură prin defrișările criminale făcute, inclusiv în Neamț.

De ce erau apocaliptice puhoaiele de altădată? De obicei, veneau noaptea, hoțește, și îi luau pe oameni pe nepregătite. Rădeau tot în calea lor: poduri, punți suspendate, podețe, grajduri, vite, oameni. Pe vremea puhoiului, Bistrița era de nerecunoscut. Supărată pe oamenii care au distrus pădurile legendarilor noștri munți, se răzbuna.

Mahalalele târgului Piatra – Precista, Mărăței, Văleni – nu erau protejate, apa vicleană pătrundea peste tot. Butucii din plutele smulse de pe malul Bistriței ajungeau până pe str. Unirii. Pe vremea puhoiului, plutăritul era oprit, interzis. Mahalagiii, speriați de moarte, mergeau la malul apei, priveau dezastrul, făceau cruce și promiteau să nu mai taie pădurea niciodată. Sanchi! Bătrânele duceau mâna dreaptă la gură și rămâneau mute.

În fața Bisericii Precista, pe Roznovanu, la intersecția cu str. Plutașului, apa ajungea până la genunchi. Mai la deal, la Transformator, intrarea pe str. Unirii era, practic, blocată, apa atingea un metru adâncime. Cuejdiul ieșea din matca lui și pleca hai-hui prin târg. Se retrăgea când avea chef, după ”apocalipsă”. Zidul protector care se vede astăzi s-a construit mai târziu, în anii luminoși…

Când Bistrița noastră cea iubită și admirată se ofusca și se umfla din mal în mal și peste matcă, cei mai necăjiți erau plutașii, care, pe vremea puhoaielor, își cam pierdeau plutele. Erau smulse din șprăngi și duse unde dorea râul. Alții, surprinși de puhoi, spărgeau pluta de maluri. Așa a pățit și plutașul V. Munteanu, din Buhalnița, care și-a izbit pluta de stâncile de la Carpați (din fața fabricii de cherestea, care, pe vremea comuniștilor, se numea ”Stalingrad”).

Nefericitul plutaș a stat agățat de un butuc de plută o zi și o noapte, în mijlocul râului dezlănțuit. A fost salvat de un pescar curajos, cu o barcă. Numele pescarului, Ilie Bancu, muncitor la fabrica de cherestea Eichler. N-o căutați, a fost rasă din peisaj. Pe locul ei se află acum gigantul comercial francez Carrefour. Vorba vecinului meu, veteranul: ”Astăzi peștele cel mare îl înghite pe cel mic”.

Evenimentul relatat mai sus s-a petrecut în vara lui ’22, când târgul nostru a fost spălat bine de tot de un mare puhoi (sursa: articolul ”Eroismul unui pescar”, ziarul Reformatorul).

Palmele usturătoare date de Bistrița pietrenilor au fost benefice. Gospodarii târgului din perioada interbelică s-au trezit la realitate. Au înțeles că Natura nu poate fi înfrântă. Numai comuniștii au reușit s-o îngenuncheze. Au ridicat diguri de stejar, umplute cu bolovani de râu, pe toată porțiunea fabrica de cherestea Carpați – Imal. Au construit poduri, punți și căule. Pe atunci, primarii târgului făceau administrație, nu, ca azi, politică. Au regularizat pâraiele ”nărăvașe”, inclusiv Borozgheanu și Doamna.

Asta nu înseamnă că lupta cu stihiile naturii, care s-au înmulțit de la an la an s-a terminat. Înainte de Revoluție, satul Agârcia, component al comunei Alexandru cel Bun, se unea cu ”Capitala” cu ajutorul unui pod care trece peste Bistrița și cu o punte pe șprangă peste ”un crac” al aceluiași râu. Dacă podul mai există și este util, puntea a dispărut. A fost furată, bucată cu bucată, ca fabrica de nurci din vremea comuniștilor. Așa că, dacă vrei să ajungi la Mănăstirea Bistrița, te descalți de două ori, și la ducere, și la întoarcere, în Agârcia.

Recent, Valea Muntelui a fost grav încercată de puhoaie, așa că au venit în zona afectată de inundații exegeții din domeniu, în frunte cu ministrul Apelor și Pădurilor, Ioan Deneș. Prefectul județului Neamț, doamna Daniela Soroceanu, ”călare pe situație” – expresia nu-mi aparține, am luat-o dintr-o gazetă pietreană – a cerut în scris ajutor de la Guvern. Rămâne de văzut cât de rapid și eficient se vor mișca guvernanții. Deocamdată, n-ar fi rău să strângem tonele de PET-uri și resturi vegerale adunate pe lacul Izvoru Muntelui de la Bicaz. Toate ziarele centrale au popularizat, prin fotografii, dezastrul ecologic din preajma viaductului și de sub Piatra Teiului. Mizeriile din și de pe lac au fost aruncate de cetățenii de pe Valea Muntelui, de la Frumosu, Dreptu, Săvinești, Galu, Zahorna… De aceea se supără Bistrița pe noi și ne pedepsește. Dacă s-ar dori, cu adevărat, evitarea unor dezastre ecologice în viitor, atunci autoritățile statului ar trebui să ia măsuri drastice.

N-o să credeți, dar există și nemțeni care regretă că ploile devastatoare s-au rărit și puhoaiele catastrofale au dispărut din peisaj. Sunt culegătorii de bureți, care au umplut piețele municipiului capitală de județ cu hribi de toate dimensiunile și ghebe pe săturate. Știți care e sloganul lor? Trăiască ploaia! Fiecare cu ”enteresul” său, vorba lui nenea Iancu. Despre mizeriile din jurul  C.H.E. Piatra Neamț, aduse de puhoaie vorbim altădată. Deocamdată nu le deranjează nimeni.

Prof. Dumitru RUSU

Lasă un răspuns