Acasă Actual Tărcuţa – mănăstirea din munţi, unde vara durează trei săptămâni

Tărcuţa – mănăstirea din munţi, unde vara durează trei săptămâni

Despre Mănăstirea Tărcuţa au auzit mulţi, dar puţini s-au încumetat să meargă până acolo. Principalul obstacol era, până acum vreun an, drumul, cu porţiuni impracticabile pentru autoturismele obişnuite, iar al doilea, puţinele informaţii. Şi acum pe site-ul Doxologia nu există decât două rânduri: ”Mănăstirea Tărcuţa a fost înființată în anul 2001 ctitor fiind monahul Ambrozie Velea. Biserica mănăstirii are hramul Nașterea Maicii Domnului”.

* ”Eu sunt, de fapt, un mare hoţ. Văd ceva, mă inspir de la alţii şi fac din ce am”

Ca să ajungi la Tărcuța, trebuie să străbați 10 km de drum forestier, din locul unde se termină asfaltul, în dreptul cabanei Ardeluța. Cu un an în urmă, doar mașinile de teren reușeau asemenea performanţă, făcând slalom printre bolovani și gropi, şi ocolind ”capcanele” de tipul porţiunilor surpate. Acum, drumul este decent, cu doar câteva zone mai ”sensibile” și o porţiune în care se vede că s-a muncit pentru a reduce din efectul surpărilor. ”Drumarul” a fost părintele Sofronie, care se mândreşte că a făcut o adevărată ”autostradă” prin pădure.

Are un tractor, vechi de 40 de ani, bun la toate. Nu doar la cărat absolut orice are nevoie, cu remorca, ci şi la acţionat aparatul de crăpat lemne sau la deszăpezit. Cu un plug confecţionat în atelierul de la mănăstire.

În ziua documentării noastre, fiind sâmbătă şi vreme bună, părintele făcea beton, ajutat de măicuţe. S-a spart rezervorul din plastic, de pe deal, iar mănăstirea a rămas fără apă. Ca întotdeauna când ceva nu mai funcţionează, trebuie găsită o soluţie mai trainică. Pe fugă, ştiind că este nevoit să se întoarcă repede la lucru, părintele Sofronie a vorbit câteva minute cu noi. Condiţia de bază fiind: nicio poză cu nimeni din obştea (mică) a mănăstirii.

Părintele a venit la Tărcuţa, în 2009, după ce-a slujit la Mănăstirea Crasna, din judeţul Prahova. Şi acum oameni de-ai locului bat drumul până la Tărcuţa şi mai vin la spovedit. Pentru ei există un fel de casă de oaspeţi, în afara incintei mănăstirii, unde pot fi găzduiţi peste noapte.

Părintele vorbeşte cu tâlc şi, când îi spunem că are deja faimă de om priceput la toate, cu minte de inventator, zâmbeşte şi declară ferm: ”Eu sunt, de fapt, un mare hoţ. Văd ceva, mă inspir de la alţii şi fac din ce am eu. Când eşti în munţi, te obligă condiţiile să ai talent. Am adus tot felul de vechituri şi le-am transformat. Dar am şi construit. Noi am făcut beci, săpat cu târnăcopul în stâncă, am făcut trapeza, am schimbat acoperişul, am montat un rezervor la izvorul din munte, dar s-a spart şi acum facem altul. Aici vezi mâna lui Dumnezeu, unde nu ai ce-ţi trebuie!”.

Mănăstirea Tărcuța nu are internet, nu are televizoare şi nici semnal pentru telefonie mobilă. Singurul mijloc de comunicare este o stație de emisie-recepție, care stă în trapeză, pentru ca măicuțele să poată vorbi cu părintele. Curent există de la panourile fotovoltaice, apă caldă de la boiler, iar încălzirea e pe bază de lemne. Trapeza este o construcţie chiar modernă, în contrast evident cu casa veche, de peste 100 de ani, de alături, în care a locuit părintele Ambrozie, care s-a mutat apoi la Mănăstirea Bistriţa, unde a şi murit la vârsta de 87 de ani.

Mai toate măicuţele de la Tărcuţa sunt absolvente de facultate, la fel şi părintele, dar una singură a învăţat teologie.

* ”N-am avut niciodată vreo urgență, am simțit mila Domnului”

Viața la Mănăstirea Tărcuța este mai aspră decât prin alte părți, în principal din cauza izolării și a temperaturilor scăzute din munți. Măicuțele fac foc și vara, odată la două seri, altfel nu se poate sta în chilii. Noaptea sunt, deseori, doar 5 grade. Cel mai apropiat punct din care se poate vorbi este în Ardeluța, pe la mijlocul satului, unde are cineva o antenă. Dar nu merge decât o rețea. Și toată lumea de la mănăstire are telefoane mobile pe o alta. Cel mai apropiat punct din care se poate vorbi la telefon este la 25 de kilometri distanță de mănăstire.

N-am avut niciodată vreo urgență, am simțit mila Domnului și chiar am văzut că ne poartă Dumnezeu de grijă”, spune maica stareță, monahia Eufimia Meteoc. ”Nu ne este ușor. Toată iarna cărăm zăpada din curte și o depozităm într-un singur loc. În anii în care ninge foarte mult, se adună un strat atât de gros încât rezistă până în luna august, când nu mai este zăpadă pe nicăieri. Au fost ani când s-a întâmplat ca, pe 25-26 septembrie, să ningă din nou. Ne-am obişnuit. Eu sunt aici din 2009, am prins atâtea ierni. Şi în primul an au fost -33 de grade. Acum, în octombrie, am avut deja -2 grade, acum două nopţi. Indiferent de condiţii, la mănăstire nu te ţine nimeni cu forţa. Cine crede că e o «meserie» pe care poţi s-o faci şi dacă nu-ți place, se află într-o mare înşelare”.

Pentru că are de rezolvat diverse treburi, maica stareță iese din mănăstire și de două-trei ori pe săptămână, când este nevoie, însă măicuțele celelalte merg foarte rar la oraş. Poate o dată pe an. Doar dacă au vreo problemă de sănătate şi trebuie să ajungă la un consult sau la stomatolog. În rest, îşi petrec viaţa între rugăciune şi muncă. De lucru este tot timpul, pentru că părintele a făcut un solar pentru zarzavaturi şi legume, curtea trebuie mereu îngrijită, este de gătit, de spălat, de curăţat, de construit…

Căsuţa din lemn este folosită acum ca depozit, însă e tare şubredă şi probabil că în primăvară o vom dărâma”, spune maica stareţă. ”Probleme are şi biserica, deşi e nouă, dar la temelie s-a făcut ceva greşit. Mai rău este că plouă înăuntru, prin unele locuri şi trebuie reparat acoperişul. Sigur, nu discut despre aspect. Tâmplăria PVC albă şi lambriul din plastic sunt complet nepotrivite cu restul ansamblului, care este din lemn. Aşa a fost făcut, aşa am găsit.

Cu timpul, le vom rezolva. Pe rând. Anul trecut abia am făcut gard. Când am venit eu, nu exista nici poartă, am improvizat una. Biserica era abia terminată, dar, în rest, o mulţime de treburi de făcut. Muncim, că doar pentru noi facem”.

Atât părintele, cât şi maica stareţă s-au întâlnit cu lupi şi mistreţi. Noroc că erau la volan, feriţi de confruntări directe. Este motivul pentru care nu-i încurajează pe oamenii care vin la mănăstire să plece prin pădure, deşi peisajul este tentant. Vulpile sunt o altă prezenţă constantă în zonă; din cauza lor, gardul de la poiata mănăstirii a fost înălţat şi reparat, să nu mai poată intra la păsări.

În jurul Tărcuţei mai sunt doar câteva colibe de-ale localnicilor şi o casă. Pe vremuri, era un sat. Acum sunt reşedinţe de vară pentru crescătorii de animale, din ce în ce mai puţini. Cei doi-trei, care stau cu oile la păşunat, se retrag spre sat pe 1 octombrie cel târziu. Rămâne doar obştea, cu vorbă puţină – măicuţele nu vorbesc decât dacă este necesar cu oamenii care vin la slujbă -, dar cu rugăciune şi muncă în fiecare ceas al zilei.

Distanţa mare faţă de ”lumea civilizată” implică liste lungi de cumpărături, minuţios făcute. Când maica stareţă pleacă la oraş, una din grijile principale este aprovizionarea. O altă grijă, la fel de importantă, este ”autostrada”, singura legătură cu asfaltul. În iernile bogate în ninsori, durează 7-8 ore până ce părintele reuşeşte să deszăpezească tot drumul, până în prima aşezare.

Localnicii din satele Tarcăului nu prea vin la mănăstire, pentru că nu au cu ce. Nu există niciun alt mijloc de transport în afară de maşinile personale. Vin, în schimb, pietreni, dar nici ei foarte mulţi. Iar singurul om cunoscut care a călcat la Tărcuţa a fost Gigi Becali. A venit după inundaţii şi a lăsat nişte bani. Cu televiziunea după el. Aşa se face că şi acum, după 7 ani, mulţi din sătenii de pe Valea Muntelui, când aud de Tărcuţa, chiar dacă n-au fost niciodată acolo, ştiu că este mănăstirea unde ”a dat bani Becali”. Părintele l-a cam dojenit, pe tema publicităţii, dar Becali a spus că nu pentru publicitate vrea el să apară la televizor când face câte o faptă bună, ci pentru a-i îndemna şi pe alţii, care au bani, să ajute. La Tărcuţa n-a mai venit nimeni…

Cristina MIRCEA

Lasă un răspuns