Acasă Actual Ramona Strugariu: ”Statul român trebuie să fie un partener egal într-un circuit...

Ramona Strugariu: ”Statul român trebuie să fie un partener egal într-un circuit european pentru salvarea unei vieți și nu poate face asta dacă e lipsit de credibilitate”

Ramona Strugariu este omul care a negociat cu cei de la Grand Hôpital de Charleroi primirea lui Alexandru Băiașu. Trăiește de 10 ani la Bruxelles, este licențiată în drept la Universitatea ”Al.I. Cuza” din Iași și are un master în drept european. Este asistent parlamentar în Parlamentul European. A gestionat proiecte-pilot de muncă în folosul comunității, reintegrare socială și mediu în România, în cadrul unui parteneriat între Ministerul Justiției din România și organizația VEBO din Elveția. A gestionat proiecte sociale și de educație în România, alături de Global Volunteers, un ONG din Statele Unite care desfășoară programe de sprijin pentru copiii în dificultate din spitale și centre de plasament din România. S-a implicat în numeroase proiecte civice, în România și în Belgia. Este publicistă și autoare de poezie, dar și una dintre cele mai cunoscute voci din diaspora românească.

– Care a fost filmul evenimentelor, după ce ați aflat despre încă un român ars pe 70% din suprafața corpului, care nu a fost primit în niciun spital de specialitate din țară? Cum l-ați convins pe directorul spitalului belgian să-l accepte pe Alexandru?

Eu am aflat despre cazul tânărului din Piatra Neamț la câteva ore după ce s-a întâmplat. A fost unul dintre foarte puținele momente în care am închis internetul și am ieșit în oraș cu copilul și cu soțul la un festival local. Când am ajuns acasă, aveam foarte multe mesaje, de la foarte multe persoane care știau că fusesem implicată la Colectiv și în alte transferuri, care mă întrebau dacă pot să fac ceva. Am spus că încerc, bineînțeles nu aveam foarte multe detalii despre context. La câteva minute după, am primit un mesaj de la doctorul cu care discutasem, care a fost implicat și în tratamentul celor de la Colectiv, și care îmi spunea că, din păcate, nu se poate face transferul, pentru că nu sunt facturile achitate. Erau facturi restante în urma unui alt transfer, care a fost astă vară, al celor doi muncitori români electrocutați și transferați la Charleroi. Între timp, m-a sunat și Pavel Popescu, lucrurile s-au desfășurat foarte rapid și intens, într-o zi și o noapte. Mi-a spus același lucru, că se pare că există o problemă cu plățile, că nu se poate accepta transferul și m-a rugat să încerc să discut cu conducerea spitalului, să vedem cum putem face să transferăm omul. Ulterior, am aflat că era vorba despre niște plăți restante, plus o garanție pe care directorul spitalului o cerea ca avans, tocmai având acest context de neplată, tocmai pentru a se asigura că există niște bani în cont pentru tratamentul respectivului pacient. Au început discuții foarte lungi cu conducerea spitalului, i-am scris ministrului Sănătății și i-am spus despre problema facturilor. Mi-a spus că încearcă să facă tot posibilul, că, din punctul ei de vedere, urgentează tot ce se poate urgenta. Că, în mod normal, la prima oră dimineața ar trebui să fie în regulă cu plățile. După aceea, o parte din noapte mi-am petrecut-o discutând cu Pavel și făcând schimburi de mesaje cu diverși oameni care căutau soluții pentru a debloca mecanismul birocratic. Dimineață, la prima oră, am discutat din nou cu ministrul Sănătății, din nou cu directorul spitalului. Inițial, ministrul Sănătății a găsit soluția pentru a face o parte din plăți, dar o parte din acești bani, din ce am înțeles, nu trebuiau virați de la minister, ci de la Casa de Asigurări. Unii spuneau că de la Ministerul Muncii, alții de la CAS.

În fine, o întreagă rețea din care nu reieșea nimic clar, iar noi discutam contra cronometru. Adică fiecare oră trecută în plus, care ar fi prelungit perioada transferului, ar fi fost extrem de importantă pentru viața lui Alexandru.

Am sunat din nou la directorul spitalului, am încercat să-i propun soluția intermediară, prin care, inițial, se presupunea să se facă o primă plată și apoi o a doua. A refuzat și a spus că, din păcate, îi pare rău și nu are cum să facă asta, pentru că, la rândul lui, are de manageriat un spital și are niște responsabilități, iar noi să găsim soluții. Și că se poate face transferul abia după ce se vor vira banii. Eram în contextul în care, în Belgia, joi era zi nelucrătoare, de sărbătoare, în care banii n-ar fi putut să intre oricum în conturi și în care dacă a doua zi… mă rog, în cazul în care un virament bancar durează 3 zile în medie, a doua zi nu intrau, ar fi putut intra tocmai luni. Adică am fi putut discuta despre scenariul în care acest transfer s-ar fi putut face luni, când probabil era mult, mult prea târziu. Sau, în cel mai bun caz, vineri, când, la fel, probabil ar fi fost prea târziu, având în vedere că el ar fi trebuit să rămână în continuare într-un spațiu neadecvat pentru marii arși. Din acel moment, a început, practic, o negociere foarte strânsă și un tăvălug întreg, în care eram, alternativ, la telefon cu Pavel, cu ministrul Sănătății, cu directorul spitalului… schimburi de mesaje, insistențe foarte mari… Între timp, Pavel a ajuns în audiență la premier, i s-a dat ok-ul pentru a doua plată, ministrul a făcut plățile și ne-a trimis dovezile de plată. Am discutat din nou cu directorul, care a spus că nu poate fi sigur că are banii în cont și dacă plățile sunt sau nu autentice. Am trimis foarte multe mesaje în care am încercat să-i explic că sunt în regulă, că aducem garanții suplimentare dacă este cazul, că toată lumea care este implicată în proces este pregătită, atât pe partea de Minister al Sănătății, cât și pe partea de situații de urgență, de transport, pe bază de formular de sănătate – pentru că am fost întrebată și despre formularul de sănătate. Că este în regulă și că o să vină odată cu pacientul.

Insist foarte mult pe faptul că, prezentând toate garanțiile de credibilitate… a fost foarte greu de convins. I-am trimis, la un moment dat, un mesaj, în care i-am spus că, până la urmă, calitatea mea este de cetățean român care luptă pentru salvarea unei vieți, așa cum face și el în fiecare zi și că îl rog să înțeleagă lucrul acesta. Că tot hățișul birocratic este hățiș birocratic, dar toți oamenii implicați în acest proces sunt de bună credință. Că au fost, de fapt, niște neînțelegeri, că au fost întârzâiate aceste plăți, dar ele s-au făcut și să dăm prioritate vieții, pur și simplu, versus birocrația care poate să împiedice un om să trăiască.

Știu că, în paralel, au încercat și alții să poarte discuții cu el, să îl convingă și a fost destul de reticent, dar, la un moment dat, după această discuție, a spus că da, ok, este de acord să transfere și nu poate decât să spere că va fi în regulă cu respectivele plăți. Și că meseria lui, într-adevăr, înseamnă să dai prioritate vieții unui om. Am știut categoric că acest transfer va fi făcut undeva în jurul orei 14, joi, și imediat după, practic, am putut să postez primul mesaj prin care să spun că va avea loc transferul. După ce a decolat avionul de la București spre Iași, după ce s-a dat undă verde pe toată linia, abia atunci am putut să ies să spun că transferul va avea loc și că totul este în regulă și că, efectiv, am reușit să-l transferăm.

Eforturi s-au făcut la nivelul fiecărui om implicat… Efectiv puteam să le fi făcut în zadar. Dar, până la urmă, a fost bine. Și faptul că am reușit să-l transferăm, într-adevăr printr-un efort foarte mare, înseamnă că, punctual, a fost un succes. La nivel mai mare, din punctul de vedere al sistemului și al disfuncționalităților lui, nu, nu a fost un succes.

A fost un moment în care am văzut încă o dată că, efectiv, piedicile birocratice și procesele nesfârșite în care ne înecăm în fiecare zi pot să aducă moartea sau pot să afecteze șansele de supraviețuire ale unui om. Din păcate!

– În cei trei ani trecuți de la momentul Colectiv, când ați reușit să tranferați la spitale din Belgia 8 dintre victimele acelei catastrofe, ați văzut măcar vreo urmă de schimbare în sistemul sanitar românesc?

Știu că punctual sunt schimbări. Știu că, în momentul în care a fost la Ministerul Sănătății, Vlad Voiculescu a făcut niște lucruri într-un timp relativ scurt, foarte importante pentru sistemul de sănătate. Întrebarea este ce a rămas în picioare astăzi.

Realitatea este că, astăzi, nu avem absolut niciun pat pentru marii arși în România și nu există condiții în care să se poată trata un mare ars, cu arsuri de peste 50%, în România. O realitate este faptul că, în continuare, trebuie să se intervină la cel mai înalt nivel, la ministrul Sănătății, care să stea până la 3 dimineața să se asigure că se vor plăti niște facturi.

Că nu avem un protocol în picioare, în condițiile în care știm că nu avem paturi pentru marii arși în care să se specifice clar că, dacă se întâmplă ceva, instantaneu sau din clipa în care sunt stabili și transportabili, acei oameni pleacă imediat spre un centru european de îngrijire a marilor arși să poată fi tratați. Deci nu vă pot răspunde pozitiv.

Nu pot spune că am văzut schimbări majore în sistemul de sănătate în privința marilor arși sau că, în momentul ăsta, stăm mai bine decât la momentul Colectiv. Pentru că nu este adevărat. Nu numai pacienții de la Colectiv au fost transferați în Belgia, de la acel moment. Au mai fost încă trei transferuri înainte, pe care m-am străduit să le intermediez și au fost cu succes finalizate. Acesta este al patrulea transfer de la Colectiv încoace. Două dintre ele au fost publice, unul nu, și am făcut la fel și atunci.

În același context, în care nu puteam să ne ocupăm de ei în țară. Pur și simplu, nu aveam cum. În condițiile în care, la Floreasca, există o secție care nu știu cum funcționează, pentru că noi, în continuare, îi transportăm în străinătate, cu rugăminți ca cineva să ne primească și apoi lăsând în urmă facturile neplătite.

– Cumva credeți că Statul român este un fel de ”țepar” când vorbim despre românii tratați în străinătate?

Există spitale și locuri în Europa unde suntem nefrecventabili. Nu este un caz singular.

Există cazul de la Viena, în care știu că au existat mari discuții pe tema neplății facturilor, există din ce înțeleg și în Germania (de la oamenii de la Colectiv) discuții pe tema neplății facturilor din partea statului romîn. Și da, suntem nefrecventabili, din păcate. Ca să putem spune că s-a schimbat ceva în mod sistemic și că am reușit să facem niște lucruri care să aibă impact, într-adevăr, trebuie să schimbăm sistemul. Să redevenim frecventabili, să ne putem plăti datoriile, să putem oferi, în primul rând, în România niște condiții decente pentru a salva aceste vieți.

Să avem protocoale, să avem proceduri, să avem spitale care să nu fie pline de bacterii care să nu pună în pericol viețile oamenilor, să nu mai avem medici care pleacă din țară, decât, eventual, ca să se specializeze și apoi să se întoarcă în țară și să-și poată practica meseria. Medicii din România nu pleacă primordial din cauza banilor. Medicii pleacă pentru că nu pot să-și practice meseria așa cum trebuie în România, foarte mulți dintre ei.

Asta o știu eu, care discut cu prietenii mei din Franța sau Belgia sau Germania și care spun că ”eu sunt medic”… nu știu… dau un exemplu… oftalmolog sau chirurg sau anestezist… ”pe mine nu mă lasă să intru în sala de operații să operez… pe mine profesorul Y nu mă lasă să mă specializez, pentru că el deține monopolul acolo și atunci sunt dispus să plec oriunde în lumea asta, ca stagiar sau în condiții chiar mai proaste din punctul de vedere al veniturilor, deși e greu de crezut că se întâmplă așa, dar sunt dispus să fac asta ca să pot să-mi fac meseria, ca să pot să fiu ce am vrut să fiu”.

Statul român trebuie să-și respecte și să-și onoreze angajamentele. Statul român trebuie să-și câștige credibilitatea și trebuie să fie un partener, într-un sistem, într-o rețea europeană. Statul român trebuie să fie un partener egal într-un circuit european pentru salvarea unei vieți. Iar tu nu poți să faci acest lucru dacă ești lipsit de credibilitate în acest circuit. Nu se poate!

– Comparativ cu Nicolae Bănicioiu, ministru al Sănătății în 2015, când a avut loc tragedia de la Colectiv, cum vedeți comunicarea cu Sorina Pintea, actualul ministru?

Statul român poate să aibă un ministru extraordinar și spun că, într-adevăr, Sorina Pintea chiar a reacționat prompt și a fost extrem de implicată. Dar sub ea sau la nivel paralel cu funcționarea Ministerului Sănătății, pot exista niște structuri absolut… nu vreau să folosesc niște cuvinte grele, dar da, niște structuri care pot bloca sistematic șansa la viață. Și că un om, chiar dacă e ministru și are o funcție în stat, nu poate face singur decât lucruri punctuale, în momentul în care un sistem este profund defect.

Da, poate genera măsuri, dar trebuie să existe o strategie, asumată la nivel de Guvern, asumată la un nivel de responsabilitate comună a factorilor care pot lua decizii, care să spună gata, până aici, aici este linia de demarcație într-o situație absolut indescriptibilă, de aici încolo o să facem lucrurile sistematic, depolitizăm, profesionalizăm… acordăm prioritate oamenilor care sunt pregătiți, acordăm resurse financiare, dărâmăm spitale, construim altele, există fonduri europene, există multiple mijloace prin care se poate face bine sistemul de sănătate!

Nu poți să spui că nu există bani în sistemul de sănătate. Există, dar probabil că sunt extrem de prost gestionați. Și nu există interesul oamenilor.

N-am comunicat cu Nicolae Bănicioiu. Nicio secundă. Am comunicat cu niște consilieri din Ministerul Sănătății. Cu Sorina Pintea am comunicat direct, în permanență. N-am comunicat cu Băniciou, pentru că Bănicioiu, la momentul în care ieșea și spunea că nu e nevoie de nimic, eu și alții implicați în transferul bolnavilor de la Colectiv scriam public că minte îngrozitor, pentru că aveam extrem de multe informații că este așa. Inclusiv liste, scoase clandestin din spitale, cu informații că nu au nici măcar pansamente nu știu unde și că nu au nici măcar medicamente nu știu unde și unguente… Deci a fost crâncen! Iar Bănicioiu le spunea părinților acelor oameni, copii, că nu trebuie să fie transferați. Iar noi știam că există locuri în Europa… Dar s-a spus că este necesară acțiunea statului român, și cererea oficială, și procedurile de transfer ale statului român. Ministerul Sănătății spunea, în momentul acela, că nu este nevoie. Cu cine să discuți? Cu un ministru care nega vehement că avem nevoie de vreun transfer? Care spunea, uitându-se în ochii părinților, că nu trebuie transferați acești oameni, că totul este bine și avem de toate?! Da, uite, din punctul acesta de vedere, s-a schimbat ceva. Acum am fost în permanență în contact cu niște oameni care au avut voință de a transfera omul ăsta. Da, ministrul Sănătății, într-adevăr, a stat în legătură permanentă cu mine, cu noi, și cu toată lumea care a putut să deblocheze birocratic aceste proceduri.

La momentul Bănicioiu, nu exista nici măcar acceptarea faptului că ei trebuie transferați. Au fost transferați la niște presiuni uriașe, a existat o presiune publică uriașă. Am scris comisarului european pentru sănătate și i-am spus că avem nevoie de locuri, pentru că ei spuneau în țară că nu este nevoie. Iar belgienii, care acceptaseră să-i transfere, au sunat joi, la o săptămână după Colectiv, să întrebe ”Noi ce facem? Venim sau nu venim să-i ajutăm pe acești oameni? Noi cu cine stăm de vorbă? Îi mai luăm sau nu-i mai luăm?” Și au fost transferați în 8 zile.

Alexandru a fost transferat în 24 de ore. Până la urmă… cu toate blocajele.

Pacientul care a fost transferat înainte, vă spuneam că nu a fost un caz public, a fost transferat la fel, în 24 de ore. Cei doi muncitori au fost transferați în mai puțin de 48 de ore. A fost o situație de proporții mult mai mari și, în același timp, cu impact mediatic mult mai mare, o situație în care se putea profita mult de sprijinul pe care l-au oferit alții. Ambasadele spuneau că scriu la minister, să se ofere să ajute și nu le răspundea nimeni sau li se spunea că nu este nevoie, că suntem ok.

– Revenind la tânărul rănit în explozia de la Piatra Neamț, are șanse să-și revină? Ce credeți că se va întâmpla cu el și tatăl lui după ce vor fi trecut de această perioadă grea?

Este un proces foarte lung, sunt, poate, săptămâni întregi, când va trebui să rămână în terapie intensivă. Și e o luptă pe care el trebuie să o ducă. Pot să vă spun că este pe mâinile unei echipe de medici excepționale, că avem vești de la spital că medicii sunt optimiști… Știm de vineri, 2 noiembrie, că deja i-au crescut șansele la 60%, că răspunde bine și că luptă.

Eu cred că există șanse reale și că va fi o luptă pe care Alexandru o va câștiga. Informațiile medicale merg în aceeași direcție, că luptă, că e bine. Că se îmbunătățește starea lui.

Să sperăm că o să poată să înceapă intervențiile chirurgicale. Și acolo este o poveste foarte lungă, care se face în etape, care depinde de modul în care răspunde și în funcție de evaluările medicilor. Dar cred că, dacă Alexandru a avut o șansă, aceasta a fost că a putut fi transferat foarte repede. Și mai cred că, dacă lucrurile merg în continuare așa cum merg în acest moment, chiar are o șansă mare să fie în regulă până la capăt și să câștige bătălia asta. S-au  mișcat foarte repede lucrurile, în contextul în care comunitatatea românească s-a mobilizat foarte repede. În momentul în care am scris pe Facebook, oamenii au început să reacționeze și să spună că vor să ajute, și cu bani, și cu haine, și cu tot ce e nevoie. Rombel-ul, comunitatea românilor din Belgia, s-a mobilizat și oamenii au început să reacționeze foarte repede și acolo. Au început deja donațiile pe conturile Rombel. Vrem cât mai repede să demarăm donații, să finalizăm cu conturile bancare ale omului (tatălui lui Alexandru) și oamenii să poată dona acolo direct. Evident că are foarte mare nevoie, deși el este în faza în care nu spune că are nevoie de ceva. Este în faza în care are nevoie de sănătate pentru Alexandru și atât. Dar asta este o discuție separată. Trebuie să înțeleagă că are nevoie de sprijin pe termen lung și că banii sunt foarte importanți în momentul acesta. Știu că este la o familie de români care s-au oferit să-l găzduiască și e la 9 km de spital, ceea ce-i ușurează imens toată logistica. Înseamnă că poate să vină des la spital să fie aproape de Alexandu și nu e nevoie să stea în acea cameră pe care o foloseau medicii de gardă. Deci cred că lucrurile merg chiar bine, din punctul de vedere al comunității. Trebuie, însă, să le etapizăm, pentru știu că e nevoie de sprijin pe termen lung. O să fie probabil luni de zile în care va trebui să rămână la spital și o să aibă nevoie de acest ajutor.

La un moment dat, o să fac toate lucrurile care trebuie făcute pentru ca omul ăsta să fie bine. Trebuie să facem să se întâmple! Să ne gândim la niște acțiuni de strângere de fonduri. Am discutat deja cu niște oameni, poate reușim să implicăm niște asociații care se ocupă de construit case, de sprijin în sensul ăsta. Pur și simplu, trebuie să ținem cazul în atenția publică și să mobilizăm oamenii, pentru ca acești doi oameni, care au o luptă de dus, să aibă unde se întoarce acasă. Eu așa văd lucrurile. Pe mine capitolul imagine politică mă lasă rece. Ce mă interesează este ca cei din Consiliul Local să se implice efectiv în sprijinirea lor. Noi, ca oameni care ajută alți oameni, să ne apucăm să diseminăm informația și să donăm, să putem mobiliza lumea să doneze și oameni cu capacitate mai mare, așa cum spuneam, asociații sau organizații, tip CASA SHARE sau alții care pot da o mână de ajutor să se implice. Asta trebuie făcut, din punctul meu de vedere, și sper să reușim. Chiar cred că putem, pentru că este un caz care a avut impact mediatic foarte mare și este foarte important rolul media aici. Dacă putem mai mult, dacă putem ține atenția concentrată pe subiectul acesta, putem da o mână serioasă de ajutor. Trebuie să-i facem omului ăsta o casă, să facem în așa fel încât să poată să aibă o casă. Am văzut că sunt oameni din Consiliul Local care scriu pe Facebook că s-au implicat și că ajută – să vedem cum ajută. Am văzut că scriu, că spun, că sunt implicați și că ajută – să vedem în ce măsură ajută fiecare, punctual. Dar, chiar dacă ei nu ajută, noi trebuie să menținem subiectul cald și să facem în așa fel încât acest om să aibă o casă și, dacă copilul lui este bine, să se poate întoarce într-o casă cu copilul lui. Cu sau fără Consiliul Local.

Irina ȘTEFĂNESCU

LATER EDIT: Așa cum deja știți, Alexandru a încetat din viață ieri, 8 noiembrie, după-amiază. Ramona Strugariu a postat un nou mesaj: ”S-a dus Alex, spre o lume mai bună. O lume în care nu există indiferență, minciună, jocuri politice, dispreț. O lume în care sufletul și mintea sunt libere, în care viața sau moartea nu sunt condiționate de decizii absurde, de pixul unui om sau de curățenia unui spital. S-a dus într-un loc de unde o să se uite spre noi cu liniștea îngerilor, spunându-și în gând, cu milă, pentru că îngerii nu sunt capabili de ură, “atât aâi putut”. Atât am putut. Îmi pare rău, Alex. Drum lin. Să ne ierți.” (Redacția)

Lasă un răspuns