Aproape jumătate din românii care merg la medic sunt tratați de cu totul altceva decât îi doare. N-o zic eu, a zis-o chiar președintele Traian Băsescu, anul trecut pe vremea asta, când a afirmat, bine informat, că rata de rateu în diagnosticare este de 40%. La noi, în România. La Viena, Nisa și-n alte țări calde, preferate pentru tratament de cei mai bogați ai țării, o fi altfel. N-am de unde ști. Eu știu doar atât: că plătesc de rup contribuții la sănătate, pentru stat, iar statului i se rupe de mine. Întâmplător (?), de vreo două luni dau nas cu sistemul sanitar cu o regularitate deja îngrijorătoare. Am ajuns, de fiecare dată, să mă întreb pentru ce plătesc atâția bani și, mai ales, unde se duc banii mei? Medicul de familie m-a văzut ultima dată anul trecut, când am vaccinat regulamentar copilul. Atât. în rest, nu știe de mine, nici eu de el. Și nu pentru că nu l-am căutat, ci pentru că nu l-am găsit. Fin cunoscător al practicilor creștine, mai degrabă l-aș putea vedea în fața unei icoane de la Petru Vodă decât în cabinetul lui. În schimb, încasează bani de pe urma mea, și nu puțini, doar pentru simplul fapt că sunt un nume într-un fișet. Dacă mă pune păcatul să pățesc ceva, ajung, evident, în spital, la Urgențe. Unde sunt tratată cu disprețul pe care-l merită oricine se duce acolo în loc să caute, zadarnic, medicul de familie. Pe de o parte sunt de înțeles și medicii de la Spital: ei fac toată treaba, și mai ales pe cea grea, iar banii îi iau ăilalți, și bani grei. Nu văd unde este însă vina mea. Dau o căruță de bani sistemului sanitar de stat, pentru analize, medicamente, controale de rutină și de specialitate. Și întotdeauna când am de făcut analize, de luat medicamente, de făcut controale de rutină sau de specialitate, mai plătesc o dată. Cu banul jos. De ce? Unde sunt banii mei?
Aud mereu, deja un disc stricat, că sănătatea e bolnavă. Lecuiți-o, fraților! De asta vă plătesc lunar, de asta sunteți acolo. Sunt spitale în care cea mai performantă aparatură o reprezintă câteva stetoscoape de ultimă generație (și alea luate la mâna a doua), iar compresele sterile se lasă cu limbă de moarte de la un vecin de pat la altul până se rup. Dar vorbim de reformă, tăiem paturi, desființăm spitale, plătim patronul unui agent de pază mai mult decât îl plătim pe medicul șef de secție (că împărtășește viziuni politice comune), spoim pereți, dar nu dăm de mâncare pacienților că bate vântu’ prin cămară (bașca ce mai ciupește personalul TESA), lasă că ei se descurcă, le aduc neamurile, iar cei care n-au neamuri să-i viziteze primesc pomană de la vecinii de pat, că suntem popor dreptcredincios și cu frica de Ăl de Sus, mai rezervăm pagini întregi de ziar în care să ne lăudăm cu ce vom face, dar niciodată cu ce am făcut, că nu prea avem cu ce.
Mai nou, înțeleg că dacă nu-s în comă, nu mai am ce căuta la spital. Cu reforma neîncheiată, ministrul Cseke zice, prin vocea Casei Naționale de Asigurări, că de la 1 iunie internările se fac dacă omul leșină sau e în comă (dezorientarea și confuzia nu sunt admise), are oasele rupte conform proiectului (dacă are răni neconforme, se poate trata acasă), dacă face febră măcar cu o săptămână înainte sau sângerează peste putința de rezolvare a celor de la Urgențe. Ce să zicem? Minunat! Mai lipsește ca Ministerul Sănătății să inaugureze un monument închinat pacienților nevinovați care au murit în spitale, cum propunea cineva, în răspăr, dar… nu se știe niciodată. Până la urmă, dacă tot avem monumente pentru eroii necunoscuți care au murit în cele două războaie mondiale, de ce n-am avea și pentru nevinovații care au murit cu zile în spitale?
A, răspunsul la întrebarea din titlu este: EU. Eu am boală pe sănătate. Mai vine cineva cu propuneri?
(Dana OSTAHIE)
