Decimarea, distrugerea, sabotajul, trădarea sînt cuvinte dure și clare. Dacă nu în toate limbile vorbite pe fața Pămîntului, cu siguranță în cele oficiale și de lucru (23 la număr) din Uniunea Europeană. Pentru că, în România, spre deosebire de nevinovata și fascinanta mămăligă minciuna nu are nici urmă de potențial exploziv, pe francofona noastră limbă, adesea electrocutată de fruntașii politici anglo-dependenți, decimării, distrugerii, sabotajului, trădării li s-a spus mai simplu, fără teamă, fără scrupule: reforme.
Știm și simțim cu toții că aceste „reforme” n-au fost niciunde mai teribile ca în Sănătate. Dreptul la viață, cel atît de slăvit în declarații, coduri, legi și constituții, a ajuns să poarte pecetea hîdă a… condamnării la viață. E o povară neverosimilă în lumea civilizată. Dan Enăchescu, Mircea Maiorescu, Bogdan Marinescu, Iulian Mincu, Ștefan Drăgulescu, Francisc Baranyi, Hajdu Gabor, Daniela Bartoș, Mircea Beuran, Ovidiu Brînzan sînt figuri aproape uitate. Poate de la Mircea Cinteză și Eugen Nicolaescu încoace ce-și mai aduce lumea aminte de miniștrii care ne operează la Sănătate de peste 20 de ani și, incredibil, încă rezistăm.
Rezistența în fața decimării, probată de cei născuți un pic mai devreme, confirmă cinic că antrenamentele aplicate, efectuate pe vremea lui Ceaușescu, n-au fost în van. Pe lîngă această rezistență, în Sănătate există încă două certitudini. Prima e insuficiența banilor pentru bolnavi. A doua este că acești bani sînt suficienți pentru ca medicamentele, programele de sănătate și investițiile să reprezinte constant mize și surse pentru jaful „operat” de asociații puternicilor și conducătorilor zilei, indiferent care au fost ziua și anul curent. Restul sînt povești sinistre și fantasmagorii politice.
Catastrofa din Sănătate mai are și o particularitate peste care se trece de parcă n-ar fi, anume fidelizarea dregătorilor din teritoriu. Mă uit la unii buni specialiști în medicină și nu înțeleg la ce le trebuie funcții de conducere administrative. (Cele de pe secțiile de spital le consider în continuare profesionale, deși…) Pentru sporuri? Să fim serioși, e o glumă proastă, nu stau ei în acei bani. Pentru a rezolva problemele oamenilor? Nu cred, n-au resurse. Poate pentru cartea de vizită? Nici atît, nu ține loc de bisturiu, stent sau sterilet. Lupta e însă acerbă. Iar astăzi sînt tentat să cred un prieten, medic nemțean bun, consacrat, care îmi spunea cu ani în urmă că numai în eventualitatea puțin probabilă a unor crîncene reglări de conturi între „grupurile de interese” se vor scoate la iveală, din spitale cel puțin, actele ce-ar trebui să paveze drumuri spre pușcărie. În așteptare, reținem fidelizarea. Curios este că, față de ce se întîmpla în urmă cu 10 ani, cu 15 ani, chiar cu 20, au dispărut și vocile din interiorul sistemului care combăteau veritabila crimă de reformă. Camera și Sindicatul Medicilor de odinioară au însemnat mai mult decît o alinare a suferințelor. Funcționau aproape ca o extensie a vocii și furiei pacientului, dublate de apărarea demnității meseriei de medic. Disecau organizarea sanitară, mergeau la cauze, nu îmbălsămau efectele. Era vorba, în esență, de solidaritate cu bolnavul. Astăzi i se spune mai simplu: rețetă pentru materiale sanitare, substanțe și medicamente cînd ai nevoie de o intervenție chirurgicală.
Astfel, fidelizarea dregătorilor sanitari din teritoriu față de stăpîni, dacă se perpetuează, ne va garnisi condamnarea la viață cu pavele de bune intenții din partea unora care nu au nimic împotrivă să fie asociați la o „operă” îndreptată împotriva semenilor. Iadul și pavajul devin pe dată o simplă rimă. Iar onoare avea mai degrabă un fost director al Direcției Sanitare Neamț, dr. Constantin Gaube. El și-a asumat băbătește, pe față și pînă la capăt simulacrul de reformă sanitară girată de Iulian Mincu (ministru al Sănătății între noiembrie 1992 și august 1996). Neamțul a fost atunci unul dintre județele-pilot din România, iar banii veneau de la Banca Mondială. N-aveam truse laparoscopice, Internet, SMURD, RMN, ecocardiograf, proiect de spital cu heliport care nu se mai face și atîtea altele, dar ne era o foame cumplită de reforme!…
(Viorel COSMA)
