Motto :“Sute de ani, românii au fost cel puțin indirect stăpîniți de turci: niciodată însă în curgerea veacurilor, turcii nu au pus în discuție limba și naționalitatea română. Oriunde însă românii au căzut sub stăpînirea directă ori indirectă a slavilor, dezvoltarea lor firească s-a curmat prin mijloace silnice”. (Mihai Eminescu)
Regele Mihai nu a avut vocație de dictator. Nici nu prea avea cum, crescut în umbra lui Carol al II-lea(dominat de priapism și de Elena Lupescu) și a lui Ion Antonescu, un patriot adevărat, tragic în rigiditatea convigerilor sale. Carol a distrus partidele, a căutat să le știrbească prestigiul, credibilitatea și a facilitat aducerea la putere a legionarilor, ca alternativă la politicianismul epocii. Carol a urmărit clar dictatura personală. Antonescu a fost pentru un timp stăpîn absolut pe plan intern, după ceea ce s-a numit rebeliunea legionară. Era vreme de război, cu Basarabia luată de sovieticii ruși, cu Transilvania cedată fără luptă Ungariei horthyste, cu Cadrilaterul dat bulgarilor. România era ciuntită, prinsă între dreapta extremistă germano-horthystă și stînga extremistă sovietică. Mareșalul a făcut ce se putea la vremea aceea și dintre două rele l-a ales pe cel pe care-l considera cel mai mic. A ordonat trecerea Prutului pentru că voia înapoi Basarabia, pămînt românesc , dar și pentru că în acel moment nu avea alternativă pentru o altă opțiune. După război, la cererea rușilor, a fost executat.
Mihai era un copilandru prins între mașini, camarila de șmecheri din jur și jocurile politice pe care le făceau alții pe seama lui. Clar, nu avea vocație de satrap. Nici de erou tragic. Nu prea a înțeles ce e cu politica globală, de ce România a fost vîndută rușilor de democrații occidentali. A acceptat decorațiile lui Stalin și, în contrapartidă, l-a decorat pe Petru Groza, legitimînd astfel curentul comunist. Este adevărat că nici nu putea face altceva. De aceea a abdicat relativ ușor, cu lejeritate, atunci cînd și-a dat seama că altă șansă nu are. S-a gîndit la țară, la popor, la binele lui? Probabil că mai mult la viața lui. Oricum, contacul cu vecinul de peste Prut i-a fost fatal.
Ceaușescu a avut vocație de dictator. A vrut să conducă, a călcat pe cadavre pentru asta, s-a bătut pentru putere împreună cu Elena lui și a folosit puterea pentru a pune în practică o doctrină în care credea. A distrus o lume și a construit alta, mai bună credea el. La final, Ceaușescu nu a abdicat, pentru că în altă lume nu putea trăi, era realitatea lui, lumea lui, idealul lui. România lui era centrul universului, cu el pe post de soare. A murit fără să cedeze, fără să-i pese de ce lasă în urmă. Probabil că pus în locul lui Antonescu ar fi ordonat să se treacă Prutul. În 1968, odată cu invadarea Cehoslovaciei, a trecut simbolic Prutul său. Jocul lui cu rușii, între supunere și răzvrătire fățișă, l-a dus în fața plutonului de execuție la Tîrgoviște.
În 2011 discutăm, după ce președintele în exercițiu Traian Băsescu deschide subiectul, despre trădarea regelui Mihai la abdicare. Despre trecerea Prutului, dacă a fost sau nu o greșeală. Între timp, Basarabia se cheamă Republica Moldova și este, teoretic, stat independent, cu Transnistria în coaste. Europa și lumea sînt în plin război economic. La noi legi importante trec prin aprobare tacită, partidele sînt discreditate, oamenii politici (mă rog, cam mult spus) fac sluj în fața dosarelor, populația este flămîndă, disperată, administrațiile locale sînt în prag de faliment, toată lumea vrea ordine și disciplină. Avem nevoie de un dictator? Sau de democrație? Indiferent ce cale va fi alesă, la răsărit există o mare putere care așteptă, contabilizează declarații și atitudini, care intră în joc în momentele decisive. Va avea Traian Băsescu Prutul său?
(Valentin BĂLĂNESCU)
Un comentariu
bravo, vali. super articol. Parerea mea e, ca ar trebui mai multe articole de genul asta. nu sunt eu de acord intotdeauna cu ce scrii, dar la la interpretarea istoriei esti BUN. Vezi ca mai e un “istoric mare” in judet, invata-l cate ceva.