Afacerea “Dugheana”

Prăvăliile de la ţară sînt profitabile chiar şi pe timp de criză. Să fi descoperit oare negustorii de la sate secretul succesului în afaceri sau, pur şi simplu, e vorba de specularea unor realităţi, care pornesc de la lipsa banilor pentru ca ţăranul să meargă la oraş pentru aprovizionare şi pot merge pînă la indulgenţa cu care autorităţile statului, cele care ar trebui să urmărească legalitatea activităţilor prestate în magazinele săteşti, privesc statutul de mic întreprinzător rural?

Trăim într-o ţară a extremelor. Numai aici poţi vedea pe stradă ultimul răcnet în materie de BMW rulînd la pas molcom alături de o Dacia fabricată în ’70. Numai aici preţurile sînt occidentale, în timp ce veniturile sînt demne de ţări bananiere. Numai la noi salariul minim pe economie nu saltă pînă la 700 de lei, în timp ce coşul lunar urcă vertiginos pînă spre 1.500.

Ei bine, în această frumoasă ţară, cele care nu mor niciodată sînt dughenele de la ţară. Sub titlul împămîntenit deja de magazin mixt, care vînd de la pîine, ţigări şi băutură pînă la farfurii de plastic şi pamperşi, prăvăliile de acest gen sînt o sursă de venit sigur pentru negustori, dar şi un mod comod (deşi nu întotdeauna ieftin şi convenabil) de a cheltui banii pentru cumpărător. Bătrînul pensionar, dar nu numai el, nu se va duce în oraş pentru shopping alimentar, mai ales dacă are pensie de agricultor. Va prefera întotdeauna să cumpere de la doi paşi de el, eventual “din centru”, chit că dă mai mulţi bani pentru parizer, ulei, zahăr sau sticla de bere. E mai comod, nu sînt de bătut kilometri, unde mai pui că, pe drum, te mai vezi cu un consătean, mai schimbi o vorbă, mai afli de neamurile duse la muncă. Plus programul: magazinele săteşti au pe puţin 14 ore de funcţionare zilnică, ceea ce le face soluţia potrivită pentru tot săteanul. Dar…

Un mare “dar”: cam cît plăteşte în plus un cumpărător la ţară faţă de marile magazine din oraş?

 Preţuri de lux

Pe principiul “există lege”, o hotărîre de guvern de prin ’93 îi obligă pe toţi agenţii economici “să aducă la cunoştinţa beneficiarilor şi a populaţiei preţurile, tarifele, adaosul comercial şi cotele de comision practicate, care vor fi afişate în magazine sau locuri de desfacere sau prestare a serviciilor”. În plus, adaosul se anunţă şi la administraţia financiară în baza unei declaraţii. Acest adaos însă nu are limită! Limita o stabileşte proprietarul magazinului, în funcţie de cerere, concurenţă şi ce-i mai pofteşte lui inima de comerciant cinstit.

Aşa ajunge o sticlă de ulei să coste 7-8 lei în prăvălia intimă din sat, pe cînd într-un hipermarket face 5-6 lei. Zahărul, cumpărat de orăşean de la market, bate spre 4 lei, cu tot cu adaosul patronatului (că nici la oraş nu e mai mult bun simţ în sporirea prin adaos), dar la magazinul de la ţară ajunge chiar şi la 6 lei. Băutura, culmea, are adaosul cel mai mare şi se vinde cel mai bine. De supărare, probabil.

Ceea ce nu se ştie este că negustorul de ţară îşi cumpără marfa cel mai des din hipermarketuri. Sau depozite. {i ajung să o vîndă cu adaos de 30% sau peste. Ei zic că includ în adaos costurile de transport, de încărcare, descărcare, cheltuielile cu maşina, cu angajaţii, cu lumina, cu nevasta, cu copiii, cu soacra. La fel de adevărat este că, în aceste vremuri, cele mai multe din produse le sînt aduse direct la scară de către producători şi distribuitori. {i atunci, unde mai sînt costurile extra?

Nu contează, important e că cineva plăteşte. Cumpărătorul. Ce cîştigă ţăranul că-şi ia pîinea de la magazinul din colţ? Timpul pe care l-ar pierde pînă în oraş, banii de autobuz care ajung pentru una mică la bar şi o faţă prietenoasă, că vînzătoarea e fată bună, de acolo, din sat.

“Preţurile din hipermarket la produsele de bază sînt mult mai mici decît la colţul străzii. Poate şi cu 20%. Ȋn rest, cheltuieşti mai mult fiindcă găseşti de toate şi acestea tentează. În plus, pierzi mai mult timp. De aceea, comerţul modern s-a segmentat deja. Evident că unii cumpără săptămînal şi alţii zilnic, la magazinul apropiat. Există avantaje şi dezavantaje, şi de o parte şi de alta”, spune Mihai C., 40 de ani, comuna Borleşti.

“Este reconfortant să intru într-un loc familiar şi să-mi imaginez că omul de la tejghea mi-a învăţat tabieturile. Parcă m-a aşteptat toată ziua să trec pe la el, să mai schimbăm o vorbă în timp ce-mi beau paharul. Sînt conştient că preţurile şi produsele de pe raft nu sînt identice cu cele din magazinele mari. Ceea ce nu este neapărat rău. Prefer să plec din magazin cu ce mi-am propus şi nimic mai mult. {i dacă se întîmplă să nu găsesc ce caut, nu mai cumpăr”, declară Constantin M., 52 de ani, comuna Rediu.

  Cîteva ţigări, o pîine, o ciocolată…

 Aritmetic vorbind, dacă cineva cumpără timp de o lună o sticlă de ulei, un kil de zahăr, o pungă de detergent, plus în fiecare zi cîte o pîine, dă magazinului din sat vreo 70 de lei. La supermarket bonul e de 45 de lei.

Cine cîştigă e clar. Cine pierde? Cel care, secătuit de cheltuieli, îşi drămuieşte fiecare bănuţ. Aici intervine o altă practică “neobservată” de instituţiile statului: marfa vîndută la caiet.

Toată lumea ştie că e ilegal, dar toată lumea o practică şi tace. Convine ambelor părţi: negustoru-şi vinde marfa, cumpărătorul obţine o satisfacţie, chiar temporară fiind, şi pleacă acasă cu ce şi-a dorit. Prin prisma legii, manevra se rezolvă simplu: ori patronul pune banii în casă şi-i recuperează apoi de la datornic, ori se emite factură cumpărătorului, care cuprinde produsele respective, iar plata e la termen. Totul merge însă “pe încredere”.

Vînzarea la caiet merge mînă-n mînă cu altă practică, vînzarea la bucată, mai ales la ţigări. Tot comerţ nedetectabil de autorităţi, în ciuda legii 349/2002 care interzice comerţul per bucată de ţigară. O ţigară costă 70 bani, iar negustorii nu consideră asta ilegal, ci doar o adaptare la vremuri de criză. “Omul cînd vine să cumpere cîteva ţigări mai ia şi-o pîine, o ciocolată. Dacă ar şti că nu se dau la bucată, nu ar mai veni, ar căuta un alt magazin care vinde ţigările astfel. De ce să nu recunoaştem, toată lumea face asta. Scot pachetul desfăcut doar în faţa clienţilor pe care îi cunosc. Dacă este vorba despre vreun control, spun că ţigările pe care le au în buzunar sînt ale lor”, spune Alina, vînzătoare.

Ce face statul?

Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorului organizează controale la nivel naţional în privinţa vînzării ţigărilor la bucată şi a tuturor neregulilor. Numai că, atunci cînd “se aude” că un control e pe drum, se închid toate dughenele, ca prin farmec. La fel se întîmplă şi cu controalele de la Garda Financiară, cea în măsură să amendeze evaziunea fiscală prin vînzarea “la caiet”. Asta e tot ce se poate întîmpla, amenzi şi, eventual, închiderea magazinului prin semnalarea mai multor nereguli. În rest nimic. Pot pune ce preţ vor, pot vinde la bucată şi pe datorie nestingheriţi.

“De la începutul anului şi pînă acum s-au efectuat zilnic controale ale OPC-ului, atît în magazinele din mediul urban cît şi rural, în funcţie de tematicile primite de la Bucureşti. Adică astăzi verificăm îmbrăcămintea, mîine alimentele şi tot aşa. Controlăm valabilitatea produselor, etichetarea acestora, avem grijă ca în fiecare magazin să existe atenţionările corespunzătoare cu privire la vînzarea tutunului şi alcoolului minorilor. De vînzarea ţigărilor la bucată însă se ocupă alte autorităţi ale statului”, a declarat pentru Mesagerul de Neamţ, Gelu Moldovanu, comisar şef la  Protecţia Consumatorului Neamţ. Care anume, n-a putut însă să spună.

(Oana IOSUB-TOMA)