Scriam în octombrie 2004, la moartea colonelului, pentru un ziar local: „Dincolo de nori, de acum încolo, se va liniști și spiritul colonelului. În viața sa pămîntească a fost «mîndru în șa». Dincolo, cred că Dumnezeu i-a rezervat un loc ales, alături de Felix Țopescu. Vor vorbi despre caii lor”. Colonelul este Virgil Bărbuceanu, Cetățean de Onoare al municipiului Piatra Neamț. Fără colonel, viața Bazei Hipice nu a mai fost la fel. Între timp, aproape uitată de pietrenii nerecunoscători, s-a prăpădit și Doamna Mimi. La sfîrșitul săptămînii vitoare, odată cu finala Campionatului Național de Călărie și Cupa TCE 3 Brazi, se organizează a 7-a ediție a Memorialului Virgil Bărbuceanu.
În cele ce urmează, fragmente din volumul “Cavalcada umbrelor”, îngrijit de Ioana-Mirela Grasim, apărut în 2007 la Editura Cetatea Doamnei.
Virgil Bărbuceanu s-a născut în anul 1927, într-un sat de lîngă Turnu Severin. A îndrăgit caii de mic, însoțindu-și tatăl, maestru de călărie la Depozitul de Armăsari din Turnu Severin și urmărindu-i atent activitatea. După terminarea claselor primare și a Liceului Comercial din Turnu Severin, este încorporat în Regimentul 2 Cavalerie din Tîrgoviște. După două săptămîni ca recrut este selecționat și trimis să dea examen la Școala de Ofițeri de Cavalerie din Sibiu, unde face parte din echipa hipică a școlii. În anul 1952, absolvă Școala de Ofițeri de Cavalerie cu gradul de locotenent și este numit în funcția de instructor al ciclului de călărie al aceleiași școli. De aici este mutat prin ordin ca ofițer sportiv la Echipa Hipică a Armatei din București, ulterior Echipa Hipică a clubului Steaua. Ca ofițer și sportiv, face parte din Lotul Național de Călărie, în cadrul căruia participă la cele 3 discipline ale echitației – dresaj, obstacole și probă completă – atît în țară, cît și în străinătate. (…)
Stau mărturie cele 24 de titluri de campion național, precum și nenumăratele locuri II și III obținute la concursurile hipice naționale și internaționale. Alături de coechiperii săi Vasile Pinciu și Gheorghe Langa participă la concursuri în majoritatea capitalelor europene, reprezentative fiind cele 3 Olimpiade: 1952 – Helsinki, 1956 – Stockholm, 1960 – Roma, precum și concursurile din cadrul Cupei Națiunilor.
Prof. Costache Lupu: Aspectul Bazei Hipice din Piatra Neamț a impresionat dintotdeauna
„Prin 1985, nechezatul insistent al cabalinelor de rasă i-a stimulat doctorului Pachițeanu, zootehnistul-șef al județului, ideea scoaterii unor exemplare „la aer”, să le vadă (și să le aplaude) lumea amatoare de – termeni din hipism – pași îngrămădiți, lejeri, alungiți, trap și galop într-un loc amenajat după toate regulile echitației moderne. În 1989, a fost organizată la Piatra Neamț prima competiție de răsunet: Campionatul Balcanic. Apoi, după miraculoasa supraviețuire din 1990, începînd cu anul 1991, am intrat în lumea bună a călăriei, găzduind Cupa Volvo și Trofeul Dunhill la sărituri peste obstacole.
De-a lungul timp, sub îndrumarea colonelului Virgil Bărbuceanu, aici s-au campioni și sportivi de performanță precum Aurel Cojocariu, Radu Ilioi, Lucian Apopei, Radu Minac, Marius Lupu, Ionuț Ursache, Roxana Apetrei, Oana Știneru”.
Dr. Vasile Pachițeanu: Așa s-a născut Baza Hipică
“Eram student cînd l-am întîlnit prima dată pe colonelul Virgil Bărbuceanu, care era sportiv pe vremea aceea alături de Felix Țopescu, Gheorghe Langa, Oscar Recer și mulți alții la un concurs la Craiova, în anul 1958. După terminarea facultății, n-am mai ținut legătura cu calul decît prin Depozitul de Armăsari Dumbrava, unde am fost o vreme director și întîmplarea a făcut acolo ca nea Virgil să fie antrenor, văzîndu-ne cam după 20 de ani. După care am început o activitate foarte fructuoasă și intensă în sportul călare, la Dumbrava și în mod deosebit la Piatra Neamț, unde practic s-a născut ideea noastră de a dezvolta o bază hipică în reședința de județ. (…) Ideea a prins rădăcini numai datorită ajutorului pe care l-am avut din partea edililor de atunci ai județului. A fost și un ajutor verbal, și un ajutor material extraordinar din partea foarte multor unități economice din cadrul județului. Directori de întreprineri, instituții, președinți de CAP, cum era atunci, primarul municipiului – sînt foarte multe nume și nu i-aș putea cuprinde pe toți. (…) Cu toate că baza este dezvoltată, frumos aranjată, nu mai este acel entuziasm din partea oamenilor de a participa la manifestări în număr mare. (…)
După 1989 a urmat o perioadă a fost o perioadă foarte grea pentru cai. Eu eram președintele Asociației Agricola, iar după doi ani de lupte cu noi înșine am găsit soluția ca Societatea Girostar să preia activitatea de întreținere a animalelor, după care am desființat vechea asociației și am înființat clubul actual.
Faptul că această bază s-a menținut se datorează numai fostului antrenor Virgil Bărbuceanu, care a fost un pasionat al calului, un om extraordinar. Înțelegea caii, avea un mod aparte de a se ocupa de ei, de a-i antrena. A fost recunoscut atît pe plan național, cît și internațional. Din 1982, cînd ne-am întîlnit la Tîrgu Neamț, am fost mereu împreună și am reușit să trecem peste perioadele grele. Pentru neaVirgil, ziua începea la cai și se sfîrșea tot la cai.”
Cristian Țopescu: „Amintiri din copilărie”
„Probabil că astfel de mărturisiri ar trebui să înceapă cu ceea ce se ascunde foarte des sub sintagma «amintiri din copilărie». Ele au legătură cu sportul, vă veți da seama imediat.
Tatăl meu a fost sportiv de performanță, cred că a fost chiar un mare sportiv de performanță, component al echipei olimpice de călărie care a reprezentat România la Jocurile Olimpice de la Berlin din 1936, acolo unde unul dintre călăreții români, Henri Rang, a cîștigat medalia de argint în proba individuală de sărituri peste obstacole.
Tatăl meu a dorit, precum majoritatea taților, ca fiul lui să-i urmeze tradiția, și m-a molipsit încă de mic cu dragostea pentru cai. Nu regret fiindcă și acum îmi dau seama că aceste animale sînt, de multe ori, mai bune și mai generoase decît mulți oameni.
Nu am reușit să mă ridic la înălțimea performanțelor tatălui meu. Am cîștigat doar două titluri de campion național, în anii 1960 și 1962, dar la performanțele internaționale ale tatălui meu nu am putut ajunge. A fost, de altfel, și unul din motivele pentru care am renunțat să mai practic sportul hipic de performanță, după vîrsta de 30 de ani. E vorba despre sărituri peste obstacole și nu despre cursele de trap sau galop care sînt o altă ramură a hipismului.”
(Viorel COSMA)
